Pe urmele poetului, Nicolae Silade (VII)

                       "Vreau să întorc poezia spre lume și lumea spre poezie!"

Călătorii interioare

De ani buni, Nicolae Silade publică, în fiecare număr al revistei pe care o patronează la Lugoj - Actualitatea literară -, câte o miniepistolă, definită astfel în intro-ducerea la noul său volum*, care strânge la un loc aceste pseudo-„scrisori”: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie./ nu e proză, nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă/ pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea/ dintâi. o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca?”.

Prin urmare, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, scrierea unor asemenea producții adresate de scriitor unui tu indefinibil, aflat dincolo de realitatea predictibilă, pare a avea un resort profund egoist: într-un gest de autoadulație și de frondă, el nu pare deloc interesat de receptarea de către alții a acestor creații hibride, monologale, întemeiate pe o logică discretă a așezării în pagină, ci doar de semnificația lor catartică, eliberatoare, vindecătoare de răni sufletești (auto)provocate.

Textele au alură de poezii prin dispunerea grafică în versuri (grupate în cvintete, catrene, terține, distihuri). Au, în același timp, printr-o bine condusă și controlată redundanță a discursului, și aspectul de proză, fundamental subiectivă, egocentrică și egolatră. Între incantație și litanie, fiecare segment este un în sine, parte dintr-un continuum ce poate fi citit ca un fel de epistolar/jurnal interior, în care sunt consemnate cu acribie trăirile, stările emoționale, reacțiile, sensibilitățile metafizice, angoasele, bucuriile, dubitațiile, exaltările, nemulțumirile, revoltele, împăcările, mai pe scurt, neliniștile și necumințenia autorului în viața/ realitatea sa de fiecare zi.

Ca și în cărțile de poezie, Nicolae Silade este nu doar un căutător de sine precum puțini, dar și un contestatar niciodată satisfăcut de formele tradiționale ale literaturii; un neobosit inventator, un creator de stil, dispus în orice clipă să iasă din tipare, să sfideze formele consacrate, să inoveze, să propună matrice, tropi, structuri poematice originale, în care să(-și) poată turna cuprinzătoare conținuturi sufletești: „ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul/ său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește/ căci el se va bucura și se va minuna și stăpân va fi el peste toate și/ împărăția cerurilor va fi împărăția sa. i-am zis sufletului meu: fii calm// și taci și

așteaptă"…(31).

Spirit profund neliniștit, niciodată mulțumit cu ceea ce se petrece în jur și mânat perpetuu de demonul căutării sensurilor ascunse ale sinelui și ale vieții, Nicolae Silade se povestește/ confesează cu voluptate și pare a nu ascunde nimic din ceea ce trăiește ori percepe cu toată ființa, într-o stare de continuă și luminoasă alertă, cu sentimentul generos că nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin.

Departe de a fi un simplu experiment literar, miniepistolele sale sunt expresia unui spirit cu totul aparte, cu o respirație metafizică și o capacitate de a surprinde și releva esențele de mare anvergură.

Marian ODANGIU

* Nicolae Silade, miniepistole, Editura Grinta, 2017

Imaginea sinelui

Cu cea de-a doua parte a volumului iubirea nu bate la ușă*, Nicolae Silade reușește recordul de a fi publicat cu șapte mai multe sonete "clasice" decât cele o sută cincizeci și patru apărute în celebra colecție din 1609 a lui Shakespeare și cu o sută cincizeci și șase mai puține decât cele din Il Canzoniere al lui Petrarca. Aceasta, dacă nu luăm în considerare și cele o sută treizeci și unu de sonete „libere” (fără rimă, adică) ce însoțesc, în contrapagină, titrate cu cifre arabe, poeziile cu formă fixă.

Este de înțeles că asemenea statistici au relevanță în egală măsură pentru randamentul autorului, dar și pentru a fixa cât de cât reperele culturale ale unui demers unic în literatura română de azi: un tom ale cărui dimensiuni - împreunând cele două volume - se apropie de trei sute de pagini conținând un număr egal de poeme cu o stilistică unitară!

Dar sonetele lui Nicolae Silade sunt remarcabile nu atât prin cantitatea lor - elocventă ea însăși pentru perseverența și creativitatea poetului -, cât, mai ales, prin neobișnuita lui capacitate de a glosa, în conținuturi diferite de la un text la altul, asupra unei teme singulare: iubirea. Că dragostea este infinitul dintre noi, Nicolae Silade o demonstrează cu prisosință: vorbind mereu și mereu despre același lucru, poetul atinge și performanța de a imprima un sens diferit fiecărui poem, de a releva tot timpul o altă fațetă a unei realități unice, de a o fixa în alte și alte rame și registre temperamentale.

Adept al formei britanice a sonetului (cu trei catrene urmate de un distih ce induce o modificare neașteptată, cvasiconclusivă), autorul ia o apreciabilă distanță față de ilustrele sale „modele”, în primul rând prin abandonarea ireversibilă a intonației și atitudinii encomiastice la adresa unei (identificabile) persoane de sex feminin (precum Dark Lady, la Shakespeare, Beatrice, la Dante, ori Laura, la Petrarca).

Nicolae Silade nu se adresează unei iubite, ci femeii, în general, glorifică misterele, comportamentele imprevizibile, atributele nobile/derizorii și frumusețea repetitive, într-o dezlănțuire dihotomică ce pare a urma sentența lui Catullus ("Odi et amo. Quare id faciam fortasse requiris/ nescio, sed fieri sentio et excrucior").

Sonetele sunt dominate de polarizare: între extaz și agonie, speranță și disperare, încredere și trădare, forță și vulnerabilitate, comuniune și abandon, cunoaștere și ignoranță, rigiditate și toleranță, tensiune și relaxare ș.a.m.d., ele alternează stări contradictorii ce deschid calea unor reflecții ce trec dincolo de sentimente și stări, spre trecerea timpului, dialectica și ciclicitatea vârstelor, viața și moartea, eul și divinitatea etc.

Niciunde, însă, discursul nu e dominat de patos: dimpotrivă, ironia și autoironia, persiflarea și autopersiflarea, într-o singură sintagmă - simțul umorului impun așezarea creației lui Nicolae Silade sub alte auspicii, diferite de acelea sugerate de aparențe. Nu o dată, liubovul e luat în răspăr, textul

fiind împins astfel până în marginea parodiei.

Până la urmă, evocând/ exaltând iubirea în infinitele ipostaze ale acesteia, poetul vorbește despre imaginea unui sine care se poziționează în raport cu lumea din jur („Nu e iubirea ținta vieții mele/ Ci viața însăși e iubirea mea„, XCI), căreia îi decelează, deopotrivă, superficialitatea și profunzimea, măreția și decadența, splendoarea și derizoriul: „el avea jeep și vilă și conturi grase eu nici măcar/ bicicletă n-aveam el era manager la o firmă cu mulți angajați/ eu nici măcar șomer nu eram el avea chiar și ani mai mulți/ decât mine eu parcă nici vârstă nu aveam iar ea o

ea o ea" (111).

Asumându-și trecerea timpului, precum personajul din Prologul la Il Canzoniere („Voi ce-ascultați în aste răzlețe rime cum/ Cad rând pe rând suspine ce-n anii tinereții,/ La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieții,/Pe când eram în parte alt om decât acum"), cu cele două volume din iubirea nu bate la ușă, Nicolae Silade se așază, într-o ordine postmodernistă, în rândul poeților de care, de-o bună bucată de vreme, trebuie ținut seama.

Marian ODANGIU

* Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușă (a doua parte), Editura Brumar, 2016

 

Învățăturile Poetului către sine însuși

Nicolae Silade (n. 4 decembrie 1956, Lugoj) e un om care trăiește printre cuvinte.

Ca jurnalist, a fost vreme de șase ani redactor-șef la „Lugojul”; din 1997 conduce ziarul „Actualitatea”, iar de aproape un deceniu revista cu apariție lunară „Actualitatea literară”, bine cotată în rândul publicațiilor de profil.

Ca poet, prozator și eseist, îi găsim semnătura în antologii colective, precum și în numeroase reviste culturale din România, Germania, Serbia, Canada, Franța, SUA, Spania. I-au fost traduse poeme în engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Șase cărți de poezie s-au ivit până acum din cuvintele lui: Visul în lucru (1979), Cartea poeților (volum colectiv, 1994), Mergere înainte (1997), eternelia (2006), iubirea nu bate la ușă (2013, 2016), miniepistole (2017, 2019). Ultimul volum apărut, care face și obiectul demersului nostru, devoalează dimensiuni mai puțin vizibile („ce știa el fără ca nimeni să știe” – miniepistole I/3) ale acestui om al cuvântului: binecuvântările, caznele, anxietățile, dezamăgirile. Mărturisește despre migrațiile artistului de veac XXI pe orbita sinelui. Despre felul în care comunică el cu vremile și cu hăul dinăuntru („cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este” – miniepistole I/2). Sunt răstigniri și învieri care, convertite în vers și aruncate apoi în lume, îl fac și mai vulnerabil, căci îi expun privirii celuilalt povestea proprie, răspunsul personal la provocările existenței. „Este legea mea scrisă pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi” – ne lămurește omul-poet în intro-ducere. Apoi, pe urmele lui Walt Whitman, cel din poema Cu bine! („nu-i doar o carte asta: / Cine-o atinge a atins un om”), ne pune la încercare disponibilitatea comprehensivă: „o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca?”.

Există o anume teamă, o oarecare sfială în această propunere de lucrare-împreună. Cunoscător îndeaproape al societății contemporane, gazetarul Nicolae Silade e tentat să îmblânzească – vom vedea și mai încolo – elanul artistului: „mister shakespeare domnule will […] vreau numai să-ți zic că romeo și julieta au părăsit scena / sceneta sunt pe facebook acum și-și dau like-uri postum deși // acel love story li se pare oarecum desuet ca să vezi / cine mai crede azi în poet” (miniepistole I/8).

Volumul – elaborat cu migală și cu pricepere într-ale editării (cartea însăși, ca obiect artistic, căpătând astfel carate în plus) – conține două grupaje simetrice de miniepistole (câte 28 de fiecare, numerotate cu cifre arabe), ce încadrează, sub genericul insert, trei cicluri: binecuvântările – cinci texte cu structură fixă, de douăzeci de versuri, a șaptea frumusețe – cu șapte poeme (în ambele secțiuni piesele sunt delimitate doar prin cifre romane) și a doua venire, cuprinzând șapte poezii, de astă dată cu titluri, conectate simbolic la zilele Facerii.

Ca specii literare, textele resping așezarea silită, riguroasă într-o anumită categorie. Nicolae Silade se desfășoară pe spații largi, în versuri mai ample decât cele alexandrine, cu multiple grefe narative („Gândește epic și simte liric” – ar spune Călin Vlasie), dar și cu împrumuturi – în cazul miniepistolelor – din sonetul englez (cu trei catrene și un distih final). Sunt un fel de poeme în proză sau prozopoeme, scrise în întregime cu literă mică (inclusiv titlurile), zgârcite în privința semnelor de punctuație (găsim, rar de tot, punctul, două puncte ori semnul întrebării), generoase cu ingambamentul. Ele virează uneori înspre materialul de presă, mărturisind, nesofisticat, dar cu nerv, despre ceea ce „a văzut, a simțit, a trăit” (Michel Voirol) reporterul. Chiar dacă subiectul pare banal, menit să acopere rubricatura zilnică: „astăzi am mers la grădiniță. grădinița din spatele / județeanului. o grădiniță nouă. modernă. postmodernă. / educatoarele: una și una. copiii: unul și unul, ca îngerii. / roiau cu duiumul prin preajma mea. ca într-o poveste / romantică” (miniepistole I/14) sau: „de ziua poeziei am fost invitat / să recit niște versuri într-un cămin de bătrâni. / bătrânii erau mulți și cuminți și atenți. atât de mulți / și cuminți și atenți că puteai vedea copiii înlăuntrul lor” (miniepistole I/15).

Unele stihuri captează și elemente dialogale, nemarcate însă grafic, precum în romanele lui José Saramago sau, în spațiul românesc, ale Dianei Adamek („bună ziua ce dorește domnu’ o ploaie de vară domnișoară da / și o domnișoară acolo afară dansând goală în ploaie și cântând” – miniepistole II/30), atrag inserții din cărțile sfinte („și te duce departe / în locuri luminoase locuri cu verdeață locuri de odihnă unde / nu e durere nici întristare nici suspin ci viață fără de sfârșit” – miniepistole II/48), spicuiesc cuvinte și sintagme din limbi străine („hasta la vista”, „hasta mañana”, „olé”, „bitte fräulein”, „ladies and gentlemen”, „in love reloaded”), termeni din jargonul informatic („slideshow”, „4dx”, „facebook”, „like & share”), ardelenisme („fain”) sau reasamblează, după legi proprii, unitățile lexicale („bate vântul nuștiucăreitoamne” – miniepistole II/45)

Altele se mlădiază precum versetul („bucură-te fată tu care bucuri cu trupul / de rodul trupului tău bucurește-te și fericește-ne pe noi în timpul vieții / noastre” – a șasea zi. in love reloaded), îmbracă armura sentinței („numai cel ce zidește are / dreptul să dărâme” – miniepistole II/55) sau își ascund conotațiile grave sub semnul jocului de cuvinte („totul e deșertăciune / și goană după vânt dar iubești deșertăciunea și gonești după vânt” – miniepistole II/48; „îmi duc viața printre cuvinte / sunt un om de cuvânt” – miniepistole I/19).

Nu lipsesc linkurile înspre depozitul cultural („stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea / lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă / toamnele de plumb se-așază leneș” – miniepistole I/3; „toată filosofia lumii pălește în fața nudului tău” – a șasea zi. in love reloaded, vers ce amintește de cărtărescianul „Un sân al tău face cât toată opera mea”; „să te trezești să te pipăi și / să urli sunt” – miniepistole II/33), semn că autorii comunică între ei, mai stau la o șuetă, clipesc cu coada ochiului înspre grădina de cuvinte a celuilalt. Ca să „citească” și prin alte grile împrejurările care le hotărăsc devenirea. Ca să înțeleagă și să se înțeleagă.

Atari încrengături livrești – construite, desigur, programatic – reconfirmă ceea ce Harold Bloom numea anxietatea influenței și faptul că temele fundamentale ale literaturii, marile obsesii ale creatorului (condiția umană, dragostea, relația cu divinul și cu timpul, menirea artei, autocunoașterea etc.) traversează veacurile și ispitesc cu aceeași forță scriitorii: „nu mai răsare luna. (…) toate cuvintele s-au spus. (…) dar poți împinge visul cu mâna mai / departe” (miniepistole II/42).

Putem afirma că și acestora li se adresează miniepistolele lui Nicolae Silade. Nu doar iubitei, divinității [„doamne (…) eu știu că tu ești (...) și timpul și fărădetimpul / și acumul și totdeauna și pretutindenea” – miniepistole II/46] ori lui însuși. Imboldul confesiv dezvoltă astfel o multitudine de valențe, destinatarii dovedindu-se tot atâtea oglinzi în care eul liric să facă saltul de la simpla specularitate la speculativitate: „eu te rog tu mă rogi dar dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta / doamne” (miniepistole I/10).

Oglindirea (sau călătoria înlăuntru și dincolo de marginile proprii: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți / te poți vedea pe tine însuți și da numai ieșind din tine însuți poți / să te întorci în tine însuți cel care ești” – miniepistole I/17) îi permite să revină la sine – cea de pe urmă referință – mai bogat („când cel plecat se întoarce după o lungă / uitare de sine când cel plecat se întoarce din sine prin sine pentru sine” – ziua întâi. repornirea timpului) și mai puternic („ți se pare că vii de-a / dreptul din antichitate cu toți zeii după tine cu toți înțelepții și faraonii toți – ziua a treia. reconfigurarea traseului). Îl purifică, îl tămăduiește, îl învață să-și fie un bun partener.

*

        …„m-am chemat pe

mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă și iată-l pe

cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l așezat

la locul lui iată-l așezat la înălțime.”

(ziua a șaptea. o hologramă vie)

*

Precum „rătăcitorii” Olgăi Tokarczuk, Nicolae Silade pare un nomad perpetuu, ce se teme de așezare, de starea pe loc, vegetativă. Este în continuă tensiune („mult călătorește omul prin sufletul său” – a doua zi. regăsirea spațiului), urmărește cu patimă spectacolul vieții și al dragostei, îi caută cu îndârjire sens, mai ales atunci când nu se lasă… dezlegat („mi-a luat mult timp / să înțeleg că dragostea nu poate fi înțeleasă” – miniepistole II/39). Problematizează, precum în miniepistole II/48 („ce folos / are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?”) sau în binecuvântări, IV („ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute și nevăzutul / încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârșește drumul”).

Tânjește după „dulcele clipei” care se trece odată cu el, se întoarce în copilărie (pe vremea când alerga „în maieuri tetra & chiloți tetra după cercul de la căruța / cu roți de lemn” – miniepistole II/52) ori se imaginează departe de zgomotul și furia cetății, doar cu omenescul din el însuși, abandonat (provizoriu!) într-o casă de țară, pe lângă care nimeni să nu treacă (miniepistole II/37). „Nici timpul”! Proiectează o altă rânduială a lumii, nepervertită de noile tehnici comunicaționale, născută din iubire și din poezie – adică înseși reperele existenței proprii, modul său de a fi:

„niciodată n-am știut să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună

mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa

sunt dătătoare de viață amândouă amândouă sunt izvor de iubire și de

înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie

frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate

femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da

qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva

și înclin să-i dau dreptate pentru că viața fără femei nu e viață iar

cel ce iubește știe și cel ce știe iubește am aflat asta din cărțile bune

din cartea cărților pe care o tot citesc și o tot recitesc și tot misterioasă

rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu

cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi

spună mai pune și tu mâna pe-o carte pe cartea cărților de exemplu

căci nașterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea”

                                                           (miniepistole II/38)

            …Până la urmă, am reprodus în întregime acest poem. Orice trunchiere în scopuri critic-ilustrative l-ar fi văduvit de emoție, i-ar fi mutilat și spiritul, și carnea.

„Născut din cuvânt”, Nicolae Silade scrie frumos. Elegant. Cu o sinceritate tulburătoare, parcă în răspăr cu vremile în care trăiește.

Delia MUNTEAN

                             ***  Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie!                        

Nicolae Silade  Lugoj, Timiş, Romania

Redactor şef laLugojul

, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute:
* Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.

Vizualizați profilul  complet

binecuvântările

I
îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi
de a spune şi de facere îţi mulţumesc pentru harul vederii şi bucuria
înţelegerii celor văzute pentru binecuvântarea celorlalte simţuri prin
care mă orientez prin lume spre tine când lumea rătăceşte şi se
pierde în întunericul ei îţi mulţumesc pentru această lumină

care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună
şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea
şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru
prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis
montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă

îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată
în care m-ai adus să gust din pacea ta să văd măreţia ta şi pentru
marea albastră şi liniştită ce o înconjoară şi pentru femeia pe care
tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere
de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu

după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea
te laudă nencetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu
numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face
acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost
urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te

II
vara când omul călătoreşte şi e singur în călătoriile lui
şi fiul omului îl călăuzeşte de la un capăt la altul al ţărmului
de la un capăt la altul al mării vara când omul călătoreşte
tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii
care mereu se depărtează vara ne-a ajuns în saliara

la marble beach la golden beach la san antonio cu marea
de turcoaz în braţe şi noi în braţele mării valuri şi valuri izbeau
stânca de marmură până o făceau statuie valuri şi valuri
dorinţele noastre se făceau spumă pe stânci şi dragostea
marea atotputernica dragoste venea în valuri înspre noi

din port din kavala am pornit-o în zori cu feribotul spre insule
mulţimi fără număr însoţite de mulţimi fără număr de pescăruşi
de valuri înspumate şi valuri de gânduri speranţe dorinţe şi cerul
atât de albastru cerul că-l intuiai pe dumnezeu înfăşurându-ne
cu el chemându-ne-n împărăţia sa în raiul său de pe pământ

bărci de pescari ancorate la ţărm şi pescari împletind plase
pe diguri vile vechi vile noi şi viţă de vie şi măslini între ele şi munţii
în depărtare ca nişte străjeri e limenas portul văratic din thassos
pământul de nord al eladei insula în formă de inimă legendară dar ce
nu e legendă aici unde totul devine legendă aici unde totul devine

III
sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi
fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea
nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul
e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi
şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri

să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu
olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni
să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te-nconjoară
şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul
devine amintire devine piatră devine val şi fiul omului se înalţă

pe sine într-o fără de seamăn şi fără sfârşit frumuseţe
şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc
despre frumuseţea care se înfăţişează vederii şi frumuseţea
care stă ascunsă aşteptând să o descoperi despre frumuseţea
care-ţi intră în suflet şi-l face să cânte şi despre frumuseţea

gândurilor tale pietricele de marmură în jurul unui leandru
înflorit pietricele de marmură dintre care se înalţă crucea
biruinţei dintre care se înalţă înălţimile lumii acesteia înălţimile
celeilalte lumi vreau să-ţi spun că înălţimile sunt pentru cei aleşi
pentru cei care sunt la înălţime chiar şi în adâncuri chiar şi acolo

IV
toată ziua cu vaporul pe mare toată ziua cu gândul la tine de trei ori
înconjurarăm insula de trei ori am făcut ocolul pământului am ancorat
în golfuri liniştite şi am cercetat împrejurimile am urcat pe munţi şi am
coborât în adâncuri am cules fructe de mare am adunat pietricele şi
scoici am făcut fotografii şi filmuleţe şi ne-am rugat într-o bisericuţă

spune-ne ce urmează acum când soarele dă să scapete şi luna e o
insulă într-un ocean fără margini ce urmează acum când pământul se
depărtează şi tot ce-i pământesc se întoarce în pământ ce urmează după
cele ce urmează acum când cele de văzut au fost văzute şi nevăzutul
încă nu e de văzut ce drum urmează când se sfârşeşte drumul

toată ziua cu vaporul pe mare cu vaporul victoria am colindat toată
ziua cu gândul mereu la victorii ne-am bucurat de soare de mare de
marea ta dragoste de mila ta ne-am bucurat şi-am bucurat am adunat
impresii şi impresii despre impresii toată ziua cu gândul la tine toată
ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul

dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro
vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul
şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce
când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul
drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră

V
iată-mă aşadar în această insulă ruptă de lume iată-mă rupt
de lumea din jur în această lume a mea unde viaţa prinde viaţă
şi se înalţă spre cer spre o nouă viaţă iată-mă aşadar în această
lume nouă născută din vechile lumi rugându-mă ţie dumnezeule
mare care toate le ştii şi toate le ţii în puterile tale în cuvântul tău

ai milă de mine gândeşte-te la mine păzeşte-mă pe mine şi du-mă
pe mine pe căile tale şi du-mă în împărăţia ta şi rătăceşte-mă acolo
unde se pierd din vedere văzutele şi nevăzutul se lasă văzut unde
se face aripă gândul şi mărginirea se nemărgineşte unde lumina
se face trup şi înălţare şi cântec fără de sfârşit ai milă de mine

binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată
se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire
şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine
în această lume a mea în această ţară pustie această insulă vie
unde începutul e neînceput unde sfârşitul nu are sfârşit

iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără
oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus
în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în
neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite
încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi