Adrian Păpăruz: ***

toate s-au întâmplat într-o clipire
împietrirea ta de la marginea sărutului
sufocarea mea de cuvânt
uitarea de sine
poate afară era vară joi
primăvară miercuri
sau nu eram în niciun anotimp cunoscut
dar în mine a fost o glaciaţiune cuaternară
apocalipsa dinainte şi de după tine
sfârşitul neînceputului
toate s-au întâmplat aproape neîntâmplate
între două respirări de univers
ca şi cum Singularitatea n-ar mai fi avut loc
dacă tu nu decretai sfârşitul unei iubiri
aproape perfecte

***
eşti prins iremediabil
în spatele unei oglinzi
viaţa ţi se derulează
numai pe repede înapoi
îţi strigi mereu că totul va fi bine
încerci inutil să visezi albastru
să visezi roz
dar lacrimile îţi devin stalactite
gratii care te strâng tot mai mult
înlăuntrul tău
cauți durerea să o ucizi
dar durerea ești chiar tu
şi-n fiecare dimineaţă
te întrebi din nou şi din nou
dacă nu ar trebui
să spargi oglinda
chiar dacă crezi
în blestemul ei de șapte eternități