Maria Tomiță Corini: Când liniștea se așază-n valuri...

Când liniștea se-așază-n valuri și marea doarme în tăcere,
Gândirea lunecă spre maluri urcând pe creste cu plăcere.
Cu ochii săi sfidează lumea și-adâncul care dormitează
Gândirea zboară către stele și ține noaptea mult mai trează.

Vibrează glasul mării sfinte, din valuri croșetând dantele
Ce leagă cerul și pământul cu cele mai frumoase stele.
De fericire plânge Luna și își așterne ochiul dulce
Peste oglinda mării albe ce-n taină-ar vrea ca să se culce.

Când liniștea se-așază-n valuri și marea murmură-n visare
Un gând sublim se lasă-n palme și amețit din vis tresare,
Tresare cerul și pământul la cele mai frumoase șoapte
Pe care le rostește marea în plină zi și-n plină noapte

Un dor nebun aleargă-n grabă ca să-și rezolve-o mică teză
Dar marea-l strigă și îl cheamă să-și ducă pașii pe faleză
O liniște se-așterne-n mare, când vine dorul cu iubirea
S-adună valuri mișcătoare în cor să cânte fericirea

Când se strecoară vântu-n valuri și marea doarme în tăcere
Gândirea lunecă spre maluri și vântu-o urcă cu plăcere...
În visele necontenite ba chiar mai sus decât se știe
Rămâne-vor neobosite ca fraze sfinte-n poezie