Și Dumnezeu plânge... Cronică
Curgerea timpului aduce schimbări profunde în relația dintre om și Dumnezeu, însă întotdeauna aceasta este încărcată de iubire, atât a omului pentru Dumnezeu, cât și a lui Dumnezeu pentru creația sa.
Este drept, totuși, că adeseori este
și tensionată, dificultățile ivite în fața omului punându-i la grea încercare
credința, dar nu putem omite nici duplicitatea care-l caracterizează, acesta
căutându-l pe Dumnezeu îndeosebi când se află la ananghie.
Teodor Dume, în volumul de versuri Dumnezeu tăcut ca o lacrimă (Editura
Pim, Iași, 2020) consemnează toate acestea, când rece, ca un observator
detașat, când afectiv, sufletul nemaifiind stăvilit și descărcându-se pe coala
de hârtie.
Suntem în prezența unei căutări fără
încetare a lui Dumnezeu, cu conștientizarea trecerii („de mic am început să
merg pe urmele tatălui meu / cu 10 numere mai mari decât piciorușele mele ce-i
imitau mersul / și iată-mă azi ajuns / tată”; „la urma urmelor sunt doar o
urmă” – Urmele) și a întâlnirii față
în față, îndelung așteptată („mă va primi Dumnezeu / apoi mă va duce undeva /
la marginea / unei câmpii / de unde / mă voi conecta / la lumea din care am
venit” – Ultima zi pe pământ),
întâlnire care reprezintă și un bun prilej de a privi în urmă, de a face un
bilanț al propriei vieți, cu bune și rele („voi cerși la ușa lui Dumnezeu / nu
apă și nici mâncare / ci puțină dragoste și îndurare / în cele din urmă
îndurerat îi voi cere / să mă mai lase o zi, două, să / pot privi în trecut /
să-mi mângâi copilul / și să iau cu mine o mână de pământ / din locul în care
se odihnește mama” – Ultima zi pe pământ),
dar și de a retrăi copilăria, de reîntoarcere la puritatea acesteia, amintirea
părinților și a bunicilor fiind extrem de vie și de caldă („nu este un cireș /
este mama / mă privește prin / ochii de floare ai unui cireș ...” – Dor de mama; „mă privesc în oglindă
acum / să văd cât sunt de fericit că / am văzut-o pe bunica / pe bunicul / pe
mama și pe tata / adunați sub dreapta lui Dumnezeu / cum îmi zâmbesc și îmi fac
cu mâna ...” – Copilul din mine s-a
sinucis de tristețe), momentele de atunci fiind văzute acum cu alți ochi,
cu experiența devenirii („cearta mamei / nu este o pedeapsă și nici o asuprire
/ ci o binecuvântare / pentru împlinirea ființei” – Cearta mamei).
Întâlnirea cea de pe urmă cu
Dumnezeu este precedată de întâlnirea repetată în rugăciunea de seară, care,
atunci când este sinceră, aduce fericirea reciprocă („cine poate fi mai fericit
/ decât acela / care / zi de zi / se întâlnește cu Dumnezeu / în rugăciunea de
seară // se adăposesc unul în lacrima celuilalt / și sunt fericiți” – Exil într-o lacrimă).
În drumul oricărei persoane apar și
clipe de cumpănă, când credința este pe cale să se piardă („la vremea asta / mă
simt mai mult mort decât viu / dar lui celui căruia i-am spus «Tată» nu mă vede
nu mă aude și nici că-i pasă ...”, Încă
o zi de la Dumnezeu - formulare „alambicată”), însă Dumnezeu rămâne
întotdeauna aproape, chiar în tine însuți („Templul pe care l-am construit din
trup / nu este unul imaginar / are pereți uși ferestre, Altar și / un Dumnezeu”
– Un Dumnezeu personalizat), și care
plânge odată cu tine și pentru tine („uneori și / un Dumnezeu plânge / dar nu
are nevoie de batistă / pentru că durerea e în noi” – Durere fără lacrimă). Și da, Dumnezeu nu pleacă, deși știe că de
cele mai multe ori este căutat doar la nevoie („alergi la Dumnezeu / dar când
uiți de tine și de toate / vrei să oprești timpul ca / să-l poți vinde pe
Dumnezseu” – Pact cu dracu).
Prezentul volum este, așadar, plin de
iubire și de credință, care își pun decisiv amprenta asupra omului și asupra
alegerilor pe care acesta le face în viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu