Florin Tanasescu: Călcâiul din inima lui Ahile

                  proză                

Prima dată, doar balerinele, înălţate pe „poante”, l-au văzut. Stătea în ultimul rând, la spectacolul „Lacul lebedelor”, spun unii. Alţii zic la „Spărgătorul de nuci”. Dar nu asta e important. Importantă este prezenta lui Ahile în sală.
Semizeul venise să vadă „cu ochii lui” – cum spun martorii unui accident rutier, când filmează mai întâi victimele şi-apoi sună la 112 – mersul pe vârful picioarelor. Lăsase armura la garderobă. Avea doar călcâiul din inimă. Era aidoma ultimului om de pe pământ. Un fel de „prostul satului, dă-l dracului. Prea-i sentimental”.
Spectacolul se întrerupe. O balerină căzuse. Îşi luxase o gleznă. Lumea începe să râdă şi să filmeze. Este chemat SMURD-ul. În timpul ăsta, călcâiul lui Ahile din ultimul rând…
„Sângera!”, veţi zice voi. Aşa speram şi eu, ca să mă bucur de durerea altcuiva.
Aiurea! În sală era o urmă. Dar, nu de sânge. Era ceva roşu care se numeşte terebentină. Are cam aceeaşi culoare cu a globulelor roşii. Dansatoarea căzută avea, în schimb, prea multe globule albe.
Celelalte balerine – poate din durerea de a sta în pantofii cu „poante”, alţii decât ăia cu crampoane, poate din respect pentru colega lor – se descalţă. Cu siguranţă, din decenţă se descalţă. Să nu calce şi mai rău pe sufletul unui om căzut.
În timpul ăsta, grecul simte că-l doare călcâiul din inimă. Se duce spre scenă, şchiopătând. Spectatorii s-au întrebat cine e amărâtul care trece. Au căutat pe Google şi au aflat. ” Este Ahile!”, au strigat.
Au vrut să-şi facă selfie cu el. Şi-au făcut. Apoi Ahile şi-a văzut de drumul lui şi de durerea altuia.
„Totuşi, trebuie să fie o tragedie! Ori moare balerina, ori curge sânge din călcâiul inimii lui Ahile!”, veţi exclama. Şi eu am visat la o nenorocire. Mă gândeam că voi scrie o ştire de prima pagină, fiindcă chestiile de acest gen ţin capul de afiş al lumii. Ei bine, iar v-aţi înşelat. Eu? Iar m-am dezumflat. Nu era sânge. Ahile îşi ascundea călcâiul inimii sub bandaj. Nici balerina nu murise. Am scris despre întâmplare doar câteva rânduri. Le puteţi citi – deşi nu ştiu dacă au fost date la tipar – la rubrica „Diverse”.
Până să vină SMURD-ul, până să urce grecul pe scenă, şi-au făcut apariţia marii investitori. Au luat amprenta inimii. Au făcut siglă din ea. Şi-au deschis un lanţ de restaurante. Specialitatea casei era „Călcâiul lui Ahile, în sânge”. Fără terebentină.
„În preajma lor, a restaurantelor, erau mulţi câini care aşteptau resturi de mâncare şi urme de sentimente”, îmi spune Patrocle. Prieten bun cu Ahile.
– Şi au primit?
– Nu ştiu. Tu ştii ceva despre balerina căzută?
N-aveam ce să îi răspund grecului Patrocle. Uitasem de ea. Uitasem cum uită oamenii de durerea altora. Mă plictisisem, cum vă plictisiţi şi dumneavoastră, să auziţi că pe cineva îl doare sufletul. Aţi prefera, ca şi mine, să îşi ascundă sângerarea inimii sub un pansament. Umezit sau nu cu terebentină.
– De unde ştii toate astea? De ce crezi că Ahile avea călcâiul inimii bandajat?
– Fiindcă aşa scrie în „Odiseea” republicată. Acolo se mai spune că, în timp ce o balerină- lume plânge, o altă balerină – lume este fericită.
– Dar şi reciproca este adevărată!, zice cineva. Era Aristotel, care a scris prefaţa noii Odisei.
„Mai bine să fii ultimul argat pe pământ, decât domn în împărăţia lui Hades”, îl aud pe Ahile urlând.
– Ce te doare?
– Călcâiul. Şi nu găsesc la farmacii terebentină.
– Nu ţi-au dat altceva ?
– Mi-au spus că durerea din călcâiul inimii se poate trata şi cu o pastilă.
-Cu aspirină?
-Cu indiferenţa de care-i lumea plină.