Nicu Gavrilovici: Moartea bulibașei

         Proză           

- Mai dă-te-n măta de sfrijit! rosti printre dinți Irlandezul scuipând scobitoarea care ateriză în halba cu bere de pe masa ,,pictată" cu fel de fel de nume și mesaje deochiate ori chiar anunțuri de vânzare-cumpărare semn că bodega era un local cu ștaif ai cărei clienți știau să scrie și să citească.

Cel din fața lui, un tip înalt, deșirat, mătură cu dosul palmei cutia de table de pe masă răsfirând piesele și zarurile în toată odaia.

- De ce înjuri mă, arhanghelii măti! ... Crezi că îmi este teamă de tine?

Crezi că toți suntem lași și te pupăm în cur? Ți s-a făcut dor cumva de un fermoar în beregată?

Se făcu o liniște ca de mormânt și brusc muzica de la casetofonul cât un geamantan ce trona pe așa zisul bar se opri. Toate fețele negricioase se întoarseră spre masa celor doi care era așezată lângă bobarca în care ardeau cărbuni furațți din depozitul situat în zona gării. Câțiva consumatori, care nu erau de etnie rromă se furișară prevăzători afară. Se știa că atunci când era o bătaie între țigani încleștarea era generală.

Irlandezul privi pisicește în jur, cântărind situația... Nu erau mulți pe care să se poată baza, vreo trei-patru doar. Dar erau buni, oameni de onoare care avuseseră parte de protecția sa de-a lungul celor aproape trei ani de când fusese ales bulibașă.

I se spunea irlandezul datorită părului și a a bărbii de culoarea aramei topite. Unii îi contestau originea pură deoarece nu i se cunoștea cu certitudine tatăl. Mama lui venise din altă parte a țării, cu burta la gură, dar fiind nu doar frumoasă ci și cea mai bună ghicitoare găsi repede un bărbat înstărit între ei care o luă de nevastă. Datorită înfățișării deosebite avu o copilărie grea, dar firea lui arțăgoasă și curajul nebunesc uneori îl ajută să se impună.

Știa că va trebui să fie rapid și cât mai dur, pentru a-i face pe adversari să își piardă curajul. În plus, Zorro, ciolănosul din fața lui era renumit pentru duritate, nu doar în relațiile cu oamenii.. . Cu două săptămâni în urmă își ucisese calul lovindu-l cu un par în cap. Vina bietului animal fusese aceea de a nu putea trage căruța plină cu cărbunii furați. Mai erau câteva case până la casa lui, paznicul dăduse telefon la poliție iar mașina cu girofarurile și sirena pornită se auzea pe strada vecină. Calul însă, sub ploaia de bice întoarse căruța de-a latul străzii, căci în sus nu mai putea trage. Lovitura cu parul veni ca o izbăvire pentru animalul costeliv care se prăbuși într-o clipită. Zorro și complicele lui se făcură nevăzuți. În curte. Ancheta care urmă nu duse la nici un rezultat, nimeni nu știa a cui era căruța și calul mort, ba cineva răspândi în mulțimea înfierbântată trezită în miezul nopții, zvonul că polițiștii uciseră calul... Nu lipsi mult ca echipajul să fie lapidat.

Irlandezul zâmbi asemeni unei reptile, încercând să distragă atenția adversarului. Mâna lui dreaptă cu degete pline de ghiuluri mari din aur de 24 de karate se întinse și trase halba înspre el...

Cu două degete scoase meticulos scobitoarea pe care o duse la buze ștergând spuma apoi o aruncă înspre cei pe care se baza, ca un semn să fie pregătiți. Se ridică în picioare și rostind ,,Hai să bem!" duse halba la gură și cu înlghițituri mici sorbi din lichidul auriu.

Pe când o golise pe jumătate prinse momentul potrivit... Neștiind ce să creadă, adversarul se așeză punând una dintre mâini, neagră de cărbunele în care scormonea aproape în fiecare noapte, pe masă. Pe cealaltă o duse înspre spate unde era teaca de piele în care era cuțitul.

Cu o miișcare fulgerătoare halba din mâna Irlandezului lovi cu sete capul adsersarului. Ambele, și halba și capul se sparseră, sângele amestecându-se cu berea. În același timp masa fu împinsă izbându-l în piept pe Zorro care se prăbuși la doi metri. Vacarmul se dezlănțui ca o furtună de vară. Scaunele și halbele de bere, sticle și tot ce putea fi ridicat zburau prin pâcla deasă a fumului, pumni grei izbeau în plină figură rupând dinți de aur ori sfărâmând deopotrivă buze și înjurături ce nu apucaseră a fi rostite. Blestemele erau bilingve iar gașca celor puțini părea a fi stăpână pe situație, golul din jurul celor 5 oameni formând un cerc în mijlocul încăperii fiind tot mai mare cu fiecare adversar căzut la pământ. Dar se întâmplă ceva ce Irlandezul nu prevăzuse și care îl făcu să simtă fiori pe șira spinării. Lumina fusese stinsă, bezna cuprinse încăperea și odată cu ea vacarmul se potolise. Se auzeau doar gemetele răniților.

- Rămâneți pe loc și scoateți cuțitele! le ordonă el oamenilor săi... Oricine vă atinge, omorâți-l!

Aici greși... Atacați pe întuneric cu scaune și alte obiecte aruncate spre ei, oamenii săi rupseră rândurile. Ceva îl lovi puternic în ceafă fâcându-l să se clatine... Căută instinctiv sprijin în jur învârtindu-se amețit. Atinse vreo doi umeri dar în loc de sprijin două cuțite i se înfipseră, unul în piept, celălalt în spate făcându-l să scoată un țipăt ca de fiară rănită, apoi se prăbuși, tocmai în momentul în care se aprinse lumina...

Undeva în depărtare se auzeau vocile romilor înștijnțați de cei ce părăsiseră birtul înainte de încăierare. De asemenea două mașini ale poliției se vedeau pe șoseaua ce intra în sat.

Irlandezul respira greu, plămânii îi fuseseră ambii străpunși, cămasa îi era toată roșie...

- Scoteți-mă la aer, fu ultimul ordin pe care îl dădu.

Cineva îl luă de subsuori iar doi dintre inamici îi prinseră cu grijă picioarele... Fu rezemat de dudul din curte, desfrunzit acum, la început de iarnă. Rezemă ceafa de copac privind înspre cele câteva stele ce priveau curioase printre nori... De pe una dintre ele venea călare un bărbat înalt, necunoscut... Calul alb venea în galop, cu frâul în spume. Străinul opri la câțiva metri de el, sări din șa și când ridică capul văzu că îi semăna...

Întinzând o mână, un surâs îi înflori pe buzele care șoptiră în extaz:

,, Tata! "

Apoi, capul căzu greu pe umărul drept iar duhul său urcă ușor în șaua bătută în ținte mari, de aur... Aur de 24 de karate!

O buhă, undeva în podul unei case părăsite țipă sinistru, anunțând moartea bulibașei.