Cronică
Mioara Băluță redefineşte libertatea de a fi, chiar şi "acolo unde nu mai există nimic de lăsat sau de dus".
" Frunze sub un ştergător de parbriz",(anul 2020, Editura Rovimed Publishers) este a treia carte semnată de Mioara Băluță, după " În cădere voi râde" (2014), şi " Partea nevăzută a lumii"(2015).
Dacă autorul ar fi fost la prima sa carte aş fi spus că orice început însumează o serie de întrebări la care, posibil, să poți ori să nu poți răspunde doar în momentul în care ajungi la un oarecare capăt. Dar mă voi contrazice, pentru că am în față o carte a unui autor bine închegat între cuvânt şi frumusețea lui.
Mioara Băluță(că despre ea este vorba) vine încet şi sigur. Calcă apăsat lăsând în urma sa castele ale bucuriei , întristării dar şi ale fericirii împlinite. Liantul dintre cărămizile de suflet , aşezate milimetric, leagă de timp viața interioară de cea exterioară având ca unic scop bucuria, fericirea şi mântuirea existenței prin Dumnezeu.
Cineva spunea că " poezia este o Artă". Aşa este!. O artă a sufletului!
Şi asta pentru că poezia nu poate degrada, ci doar înălța şi bucura!. Concomitent cu trăirea trupului se hrăneşte şi sufletul. Poezia este şi va rămâne liantul perfect dintre trup şi suflet, o completare a elementului lipsă.
Mioara Băluță este un antreprenor, un inovator cu abilități de a identifica şi capacita valorile esențiale necesare existenței şi trecerii prin timp.
Mă întristez atunci când detectez, la unii autori tineri, cuvinte care încorsetează poezia, o aduce în genunchi pe poziția condamnatului. Şi asta pentru a fi în "trend", cum tot ei îşi motivează gestul, fără a ține cont de trecutul ființei. În mine apare neprevăzutul atunci când citesc un text îndesat, până la sufocare, cu expresii şi cuvinte reci, robotizate, ermetice care te pun în situația de a refuza deschiderea altei pagini.
Evident că nu este cazul în scriitura Mioarei Băluță, pentru că poezia, izvorâtă sub semnătura ei, are esență, pătrunde, linişteşte şi bucură. O simți ca pe o binecuvântare!.
Poezia Mioarei Băluță creează punți de legătură între trup şi suflet, şi mai apoi are loc o contopire. Această contopire nu degradează, ci ajută la clădirea unui imperiu al bucuriei de a fi. Conştiința poeziei este infinită, doar atât cât să ne permitā a creiona un traseu de urmat adecvat trecerii înspre inima acelora care rezonează cu stările autorului. Ceea ce spun vine din experiență. Scanarea atentă a unui text nu este suficient pentru a elabora un verdict, nici cel puțin o părere, dar citind aproape întreaga scriitură a Mioarei Băluță, mă autopropun mesagerul scriiturii sale.
İată de ce criticul responsabil cu diagnosticarea stărilor unui text , şi mai apoi a întregului suflet al autorului , ar trebui să elimine cuvântul "eroare".
Concluzia mea se întemeiază pe experiența scrisului şi pe cunoaştere, pe ritmul stabil, deloc fluctuant, în exercițiul construcției unui text. Cu riscul de a mă repeta, îmi voi etala părerea spunând, din convingere, că poetul nu trebuie să fie un gardian al sufletului, ci o pârgâie , un propulsor înspre dumnezeire.
Poate că în demersul meu voi fi suspectat de infidelitate față de cuvântul scris, față de acele cuvinte ermetic închise în carapacea necunoaşterii în profunzime a ființei. Aşa este!. Dar numai până la un punct!.În literatură, îndeosebi în poezie, căutările după cuvinte care să domine trecutul şi să scoată la suprafață viitorul noii literaturi este foarte riscant (mai mult sau mai puțin dăunător) chiar dacă conştientizăm valoarea nulă a acestora. Şi nu pot fi contrazis chiar dacă mi- se expun, plenar, câteva motive care ar "achita" cauza.
Iată de ce sunt în asentimentul Mioarei Băluță!
" lăsați- i pe cei trişti să plângă/ poate au făcut totul/ şi nu le- a ieşit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum îşi scriu istoria."(pag.61).
Judecățile mele, desigur, pot fi influențate de ceea ce văd de la interior la exterior şi viceversa, dar asta nu înseamnă că, din unghiul meu de vedere, nu pot detecta valoarea. Pentru mine fiecare text, trecut prin scanerul ochilor mei, trebuie să lase în urma sa o istorie a sufletului. Filonul epic al scrierilor trebuie să urmărească urma de reîntoarcere în suflet chiar dacă nu în modul cel mai simplu, explicit.
Iată de ce, Mioara Băluță este poetul care nu îşi interoghează sufletul pentru că el este deja format intr- o expresivitate exteriorizată, vizibilă, iar fidelitatea față de întreaga ființă îi permite să facă o scanare atentă, nu numai lăuntrică ci şi în perspectiva exteriorizàrii stărilor, aşa cum am mai menționat.
În contextul dat autorul, Mioara Băluță, lasă asupra întregului o amprentă vibratoare, deloc fragilă, în incizia pe care o face fiecărui cuvânt."ne naştem cu dorința de a merge./ trăim cu o imensă foame
de a fi/ dacă ne- am opri / am rămâne/ unii în fața celorlalți/ cuprinzând cu privirea/ labirintice prăpăstii."(pag.13).
Mersul acesta nu este ca mersul pe apă, lin, alunecător, ci previzibil conturând traseul cu tact şi înţelegere până dincolo de marginile lumii sale.
Familiarizată cu mersul prin labirintul interior al stărilor, Mioara Băluță, din simplitate pe simplitate, construieşte un turn de veghe din care priveşte în interiorul ființei, ca lumina dintr- un ochi de apă, însetată fiind de profunzime şi cunoaştere.
Şi iată confirmarea:" şi după fiecare a rămas un semn/ o adâncitură în pământ/ cât vârful piciorului// nimeni nu va mai privi înapoi.au zburat toți, până la ultimul/ , în direcția propriului freamăt". (pag.20)
Da, iată că freamătul din "Frunze sub un ștergător de parbriz" este un "freamăt" ce repune în drepturi respirația cuvântului dintr-o lume care va supraviețui doar prin și din el. "închid ochii / îmi imaginez că mă ridic dintr-un abis/ la înălțimea cuvintelor/ cum aș veni din întuneric la domestica lumină a corpului,/ nu este suficient și totuși am făcut tot ce am putut"(pag. 106).
Interpretând o imagine a autorului, "lumina unui rug se joacă în spațiul dintre plecări și (de)veniri, ne amăgește privirea cu chipuri"., nu pot decât, nostalgic, să mă întreb: ne îndoim chiar și de puținele vieți pe care le-am trăit sau am fi vrut să ni- le trăim?.
Cartea, Mioarei Băluță , "Frunze sub un ștergător de parbriz" nu este o carte propriu zisă, ci un testament al sufletului care eliberează "rețete" experimentate pe ani și nicidecum pe trăiri ad-hoc.
"Existența micilor fericiri", cum spune autorul (în nota atașată cărții), este dovedită în fapt printr-o schemă trasată arhitectural. Iată de ce întregul cărții convinge. El nu vine cu schițe publicitare înmânându-mi- le ca pe niște curiozități.
Nu pot să închei decât convins că "libertatea apare/ întotdeauna/ acolo unde nu mai există nimic/ de luat sau de dus".(pag.116)
"Existența micilor fericiri" mă face să-i spun Mioarei Băluță, că a marcat cu sânge pe sângele ființei un drum de neoprit și fără margini care o va călăuzi atât timp cât "lumea se va răsuci pe axa ei/ invizibilă". Și sunt bucuros pentru că, în trecerile mele, uneori clandestine, prin scrierile Mioarei Băluță, am descoperit locul în care își păstrează cheia codului genetic al textelor sale, desigur, susținute stilistic.
Și o altă bucurie care dă identitate cuvintelor mele este revelația autorului care constituie o treaptă de pe care excelează și va excela poetic.
În rest, "nu se mai vede nimic/ o pădure crește printre flori/cântecul unei păsări".(pag.46)
(Teodor Dume, membru U.S.E)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu