Vasile Culidiuc: Amintiri

 (Proză scurtă)

-proză scurtă, Vasile Culidiuc
O văd acum la discotecă, avea vreo cinsprezece ani, stătea lângă mine. Iar eu aveam paisprezece ani. Am dansat toată noaptea. Băusem înainte două pahare de fetească. Îmi ardeau obrajii când am invitat-o la dans. La început am fost teribil de fâsticit. Mă urmărea cu privirea de vreo două săptămâni. Pur și simplu mă înspăimânta. Încercam să-mi ascund nervozitatea. Se auzea 'Marina', cântată de Matteo Simoni. 'M-am îndrăgostit de Marina/ O fată brunetă, dar drăguță/ Însă ea nu vrea să știe de dragostea mea/ Ce să fac să-i cuceresc inima?/ Într-o zi am întâlnit-o singură, singurică/ Inima-mi bătea cu o mie la oră'. Am strâns-o în brațe. Îmi venea să fug. Eram fericit!
Trag fumul în piept și-i dau drumul pe nas. Mă relaxează.
Caut altă amintire în cotloanele minții...
-Simt că-mi pierd echilibru, a zis Paula.
O clipă și se ducea jos. S-a clătinat. Am prins-o la timp. Cartea din mâna ei, 'Conversație la Catedrala' de Vargas Llosa, a căzut.
-Dialoguri suprapuse, am zis eu.
-Catedrala lui Llosa nu-i locul sacru al reculegerii, în care sufletul își găsește liniștea, refugiul...
Ascultăm Pink Floyd, 'Another Brick In The Wall'. E frumoasă și blondă. Un fel de Sharon Stone! Mă întreb dacă o iubesc. Sunt topit după trupul ei. Buzele ei răspund. Urc trepte. Ajung să zbor. Plec la ceruri. E fericirea? Mor? Mor de fericire? Este ora patru dimineața. Stau în genunchi în apa rece. Moldova trece nepăsătoare. Sticla de coniac 'Ovidiu' în mâna dreaptă. Lună plină. Camera plină cu cărți vechi. Cursurile stau pe masă. Scriu. La pick-up 'Texas', 'Say What You Want'... 'Twenty seconds on the back time/ I feel you're on the run/ Never lived too long to make right/ I see you're doing fine...' O îmbrățișez pe Paula. Fata îl dorea. Mirosea a mare. Și a pin. Dansau. Îmi plăcea părul blond, rebel al Paulei, îi plăcea cum mirosea. Adora netezimea pielii ei albe, tinerețea ei, exuberanța ei, opiniile ei avangardiste. Pink Floyd, 'Pigs On The Wing'. Savura un lichior de portocale. Îi plăcea. Atât de mult, încât multă vreme s-a întrebat dacă-i găsește vreun cusur. Nu are niciun cusur, e perfectă! E minunată!
Trăiam la maximă intensitate în lumea mea. Eram un 'macho'?
Plimbam pensula pe pânză. Culoarea se întinde frumos, uniform.
-Pun un pic de alb? întreabă Laura.
-Puțin, zic eu.
-Copacul ăsta o să fie un tei. Poezie și iubire, spune Laura.
Zâmbesc.
-Peste teiul sub care ne iubim noi, o lună, un an, o viață, spune Laura.
Pictează pentru că vreau eu să picteze. Nu se pricepe. I-am dat multe cărți despre pictură. Tehnici de pictură. Stiluri. Curente.
-Mi-a ieșit, spune Laura.
Fac o grimasă. Ea nu e vinovată. Eu sunt vinovatul. E îngrozitor. Copacul ei seamănă cu 'euglena verde'.
-Urâtule! Nu-ți place, spune Laura.
O iubesc de doi ani. Suntem colegi de clasă. Îi dăruiesc un disc de vinil, The Beatles, 'Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band'. Citește 'Șotron' de Julio Cortazar. Are mai multe scheme de citit, a încercat două deja. Are un pantof scâlciat. Îi spun că o să meargă desculț acasă. Se uită lung la pantof. Ridică piciorul și-și scoate pantoful. Îl aruncă într-o grădină. Am rămas fără replică. E nebună! Mi-a spus s-o duc în brațe acasă. M-a cuprins cu brațele de după gât. Nu era grea. O simțeam caldă. Vie.
-Îmi pare rău, spune Laura.
-Eh, îngân eu.
-Sunt o catastrofă, spune Laura.
Roade capătul de lemn cu dinții ei albi. Apoi trage o linie cu roșu peste copac.
-Sunt un postmodern, spune Laura.
-Da, spun eu.
-Serios. Nu am chef să pictez, spune Laura.
Nu spun nimic.
-Nu mă pricep, spune Laura.
-Și cărțile?
-Alea despre pictură? Nu le-am citit, spune Laura.
-Știu, spun eu.
-Și n-ai spus nimic, spune Laura.