La câteva clipe după explozie s-a așternut o liniște mormântală și praf. Mult praf care-i pătrundea în dinți, în piele, îi orbea ochii și-i astupase auzul.
Lumea, sau ceea ce până acum cunoștea din ea, dispăruse într-o secundă, se transformase într-un loc ostil, fumegând pe alocuri, arzând cu intensitate acolo unde mai înainte se înălțau falnice blocuri, creșteau copii, se desfășura spactacolul vieții.
Își trăgea picioarele înfierate prin jarul încins, mirosea înțepător a singurătate și calm, oriunde privea plângea cu pustiu. Cerul prinsese o culoare stranie, între un alb-murdar și-un roșu stins și din când în când trimitea picături spre ceea ce nu mai era lume, până și el își jelea eșecul.
A umblat așa, mult și în zadar, în căutare de viață, drumul prin pustietate l-a parcurs în rugă și cugetare adâncă, iar în urma dârelor de sânge provocate de lanțuri răsărea vlăstar plăpând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu