să ies din această stare agitată
ca dintr-o cameră
în care oxigenul frige,
să mă despart
de obişnuinţe
care la temperaturi înalte,
scot zgomote
de coajă crăpată direct
între cerul gurii şi limbă,
E timpul pentru o gură de aer,
din acelaşi respirat mii de ani
în sens invers.
E timpul să facem cunoştinţă
ca şi cum s-ar întâlni,
stranie coincidenţă,
doi oameni
ce în locul oaselor
au o conductă de întuneric.
E timpul să mai dăm
timpului răgaz,
să ne ascultăm unul altuia
tâmplele,
să auzim la un moment dat
mişcarea ruginită a mării,
să ieșim odată
din această cameră
Unde oxigenul
a devenit
un ritual de incinerare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu