Ștefan Doroftei Doimăneanu: Reîntoarcerea în sine - beție de primăvară

Se scutură tot cerul peste secunde triste,
Încerc să uit de mine dar totul e-n zadar,
Noi evadări din vise stâmpesc să mai subziste,
Bolnavă, bătrânețea privește-n calendar.

Prin cârciumi amețite, la mese cu fantome
Beau şi vorbesc întruna cu eul meu țicnit,
Otrava din cuvinte se-ntrece-n axiome
Despre prezentul hâtru pe care-s răstignit.

Un roi de gâze bete la mine se holbează
Nu-mi înțeleg tristețea și-n hore se rotesc,
Privesc nemărginirea din suflet, cum oftează,
Ajuns-am o epavă de un lirism grotesc.

O mare-nvolburată se tânguie în cană
Sorb valuri sângerânde cu creste de pelin,
Fantomele și fumul dansează în stacană
Râzând cu nonșalanță de propriul meu destin.

Iar lava din adâncuri ce-mi bântuia prin vorbe,
Ce irupea iubire, iubire risipind,
Acum e geruită și nu mai poate fierbe
Și nu mai poate plânge, durerile topind.

Pășesc pe punți de ceață ținându-mă de timpul
Ce fără aripi zboară prin trupul meu rănit,
Și-n frigul ce mă doare și-mi răvășește chipul
Alunec pe secunde și cad în infinit.