Vasile Dan Marchiș: Poezii, poezii...

 Sprijin suprem                                                   

Nu te simți stingherit
și prin aspectul că sufletul tău e doar unul
deoarece e unic în felul lui!
Dacă ai putea face din el
două sau trei mai mici
ca astfel cu unul sau două din ele
să însuflețești scaunul static sau cel mobil
ori cârja care te-au sprijinit
în singurătatea, osteneala și durerea ta,
doar acestea vor simți în adevăratul sens al cuvântului
cu sufletul,
ce înseamnă să sprijini pe cineva!

Regina mea                                                       
Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,
în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
”Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur,lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
”Regina mea…!”
Muza m-a abordat astfel:
”Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!

Copilașul regăsit                                          
Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă
precum experimentele în laborator
de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă,fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire...
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice...
Copilașul a căzut o dată în zăpadă...
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: ”Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat
dar sunt toate de zăpadă...!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de paradă
dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența...
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui...
”Dragul meu ești teafăr?”
Copilașul lăcrimând puțin, a spus:
”Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă...”