rădăcina pătrată,
viața întoarcându-se mereu
în linie curbă
precum o cârje
ce-mi agață avântul pașilor
și nu mai ajung
să deslușesc licărul zorilor
adevărul necontestat al luminii.
Nu mai găsesc nici întregul
din zecimalele stelelor
răsfirate pe umerii pământului meu,
prin nopțile neluminate
a celor ce dorm
în inima mea încă trează...
Pașii,
din ce în ce mai înceți,
se mai încumetă
să facă zgomot
urcând tăcut
spre o cărare înaltă,
unde,
crucea clipei,
e desenată
într-o fereastră de trecere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu