Daniel Mariș: Singurătatea cea dulce

erai un galben plutind peste o casă veche
am rămas cu gura căscată pare
bizar să pleci
în fiecare zi
desculţ
aşteptând oamenii la biserică
atunci când plouă

mi-am zis că acolo trebuie să locuieşti
într-o casă galbenă
neştiută. în plină absenţă şi mângâiere
în plină disperare

până la urmă n-am mai rezistat
şi cuştile se loveau unele de altele
un semn că vântul există
cu blana lucioasă şi foarte frumoasă
inima ta
vietatea
în care apusul trăia ca în nişte mănuşi
să-şi consume frigul
cu umilinţă

dădea din picioare trecutul ca o mirodenie rară vrăjitorul din oz
îşi făcea un nod la batistă tu nu meriţi lumina
tu nu meriţi să te pierzi în ea era vreo şase dimineaţa şi tocmai se ridicaseră
podurile şi malurile şi prăpastia şi totuşi nimeni
să îmi arate unde eşti doar ecoul ce şchiopăta înadins ce să ştie
el despre singurătate