Daniel Luca, despre Florile iubirii, autor Doina Pană Chira

       cronică de Daniel Luca       

Volumul Florile iubirii (Editura Ecreator, Baia Mare, 2021) prilejuiește cititorului reîntâlnirea cu poezia Doinei Pană Chira, după debutul cu Furt de iubire.

O poezie gingașă, plină de culoare și iubire, în deplină consonanță cu natura. Or’ primăvara este anotimpul reînvierii naturii, al exploziei de culori, unde verdele predomină ca o împrospătare a vieții, a sufletului („Natura, explozie de verde / Verdele ne umple sufletele, / Primăvară!” – Lacul verde).

Primăvara poate fi atinsă, iar prin atingere omul se transformă („Primăvara era aici, / Era cu mine, era cu noi” – Primăvara) și în suflet i se cuibărește setea de iubire („Zâmbește femeie și roagă soarta / Să cheme iubirea și vântul de seară” – Femeia-n albastru, titlu ce trimite cu gândul la poezia Petronelei Apopei).
Iubirea trece pe nesimțite de la etapa platonică, de o delicatețe aparte („Sărutul, o pală de vânt / Adusă din ceruri / De îngeri cu aripi de-argint / Sărutul, o ploaie cu vise, / Pe umerii mei, prea fragili” – Sărutul) la cea a pasiunii dezlănțuite, fără restricții („În miez de noapte devin o leoaică, / O viperă poate c-așa-i femeia” – Lacrimi și dor), ca o confirmare a faptului că iubirea adevărată învăluie și sufletul și trupul („Mintea și trupul / Dansează împreună / Un vals nebun / Un vals al iubirii, / al împlinirii” – Valsul).
Cu orice risc, iubirea trebuie trăită în fiece clipă, pentru că timpul trece ireversibil, iar regretele vor fi tardive („În curând va fi prea târziu / În curând ... va fi un alt telefon, / O altă femeie, un alt prea târziu ...” – În curând).
Chiar dacă povestea de dragoste va lua sfârșit („Lacrimi și durere / Atât a mai rămas / Din plinul iubirii” – Iubirea pierdută), ea va hrăni amintirea și va face suportabilă singurătatea („Totuși sunt singură / În mijlocul iubirilor trăite. / Depărtarea se sprijină pe amintiri” – Totuși singură) și va netezi drumul speranței („Iubirile renasc în leagănul vântului” – Vântul).
Omul nu poate trăi cu adevărat fără iubire și o primește alături în calea sa, spre a se regăsi atât pe sine, cât și pe celălalt („Ne-am aflat ochi în ochi în nopți de dragoste / Ne-am aflat și ... ne-am pierdut!” – Ne-am aflat...), dar și spre a descoperi fericirea, îndelung așteptată („Îndrăgostiții plutesc în derivă / Deasupra propriei lor umbre, / Căutând fericirea ...” – Cer roșu).
Iubirea nu rămâne prizonieră între femeie și bărbat, ci se răsfrânge și asupra semenilor, înspre Dumnezeu („O poveste c-o iubire eternă / Față de aproapele tău, / Față de semenul tău / Față de Dumnezeu!” – Luntrea iubirii), viața însăși fiind iubire.
Poezia Doinei Pană Chira este simplă, uneori prea simplă (a se vedea Frunze dănțuind, Prietenia), alteori intervine diluția (precum în Primăvara ori Zâmbetul toamnei) ori se lasă pradă probabilității (Un gând: „Un gând poate fi apă vie / Un gând poate fi un fluture, o floare / Un gând poate fi o rază de soare”), însă își află cu ușurință drum spre sufletul cititorului.