Mângâiat de o rază senină de soare,
Poate prinde în zboru-i puțină culoare
Peste albul luminii revărsate în zori.
O să-mi prind iar o floare de foc la rever
Și-o s-o țin strâns la piept fiindcă inima-mi bate
Mai puternic ca ieri, când atins de păcate,
Mă aflam la pământ, prea departe de cer.
Și în sufletul meu voi simți un izvor,
Care curge ușor vălurind peste ani,
Printre pietre de dor și vremelnici castani
Și cu unda-i stropind, desuet, un picior.
O să-mi prind în priviri soarele de pe cer,
Să te văd cu ochi calzi, fără pic de fior,
Și-n căldura din jur, să te văd într-un nor,
Cum plutești tremurând, singuratic, stingher.
Te voi prinde la timp, gând frumos și zglobiu,
Nu te teme, căci eu pentru tine-s aici,
Chiar de nu ești vreun zeu, iar cuvintele-s mici,
Fără tine, un timp, mă simt gol și pustiu!
(Din volumul Neînverzitele păduri)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu