(povestire)
Probabil că şi căsuţa lui Masim fusese la marginea satului, dar cum sătucul s-a întins ca o pecingine, ograda cu cel mai dărăpănat gard se găsea acum undeva aproape de mijlocul aşezării. Masim a rămas singur în acea locuinţă, fiindcă toate surorile lui s-au măritat prin alte sate, cu lăieţi de seama lor. Cum vezi bine, dacă o casă putea fi încropită uşor într-o rână de sat, de către orice venetic, nu la fel de uşor aceştia puteau intra în posesia vreunui capăt de ţarină, din care să-şi tragă traiul zilnic, deoarece ogorul, acaparat de veacuri, arid sau roditor, reprezenta pentru localnici un fel de totem şi nimeni n-ar fi renunţat nici măcar la un hat din el, aşa că aceşti intruşi erau obligaţi să se apuce de diverse meserii, unele dintre ele de-a dreptul trebuincioase şi căutate.
E adevărat că harul lui Masim nu era vital pentru comunitate, dar cum românul boceşte de se ascund vârcolacii după Lună, doar nu i-o mai auzi jeluirea, tot aşa lui îi place să petreacă mult de se bucură până şi puiul de cuc în cuib străin. Vioara o moştenise. Era averea fără de preţ ce trecea de la tată la fiu. Dacă ar fi să credem că talentul se moşteneşte, am putea spune că Masim a agonisit măiestria tuturor înaintaşilor. Totuşi, pentru el, mai presus decât vioara şi decât orice comoară de pe lume, era Mariora, soţia lui. O găsise, fată săracă, într-un sat de peste şapte văi şi şapte coline, şi fără vorbă multă o aduse la el în cocioabă. Mariora făcea parte din clanul Măcenilor şi nu s-ar fi cuvenit să ia de soţ pe un vântură-lume fără de clan, fără de castă, dar i se făcuse milă de acel flăcău voinic şi frumos la chip ce părea pripăşit pe lângă cotlonul lor ca un câine ocărât. Odată cu Mariora, tot de prin acele părţi, aduse şi o tobă mare şi trainică. Nici măcar o săptămână nu-i trebui Mariorei să înveţe să se ţină după vioara lui Masim. Acesta se trezi deodată pricopsit. Dacă în primele duminici veseliră, pe rând, crâşmele din sat, doar pentru un urcior cu vin şi-o turtă-două, ca să le arate crâşmarilor că, acolo unde cântă el, deverul e mare, fiindcă acolo se întemeia hora satului, mai pe urmă, se lăsa rugat de crâşmari să vină să le cânte în curte. Aici intervenea Mariora şi le cerea pe loc un pol de parale şi un urcior cu vin, ca să aibă Masim al ei cu ce să-şi ungă sufletul. La început crâşmarii au refuzat-o, dar când au văzut că Masim şi Mariora cântau departe de crâşmele lor, undeva pe un colţ de izlaz, şi că-n zilele de sărbătoare aveau chiar mai puţini muşterii decât în zilele de rând, s-au răzgândit. Cel care oferea pe lângă polul de parale mai multe urcioare cu vin avea pentru proxima sărbătoare hora în curtea lui, deci mai mulţi clienţi, desfacere mai mare. Fireşte, Mariorei i-ar fi plăcut ca în locul urcioarelor cu vin să fie câteva părăluţe în plus la plată, dar se vede treaba că şi crâşmarii erau solidari între ei. I-ar mai fi plăcut ca Masim să fie înclinat şi spre treburile gospodăreşti. În vara aceea a fost un adevărat chin pentru el să facă chirpici pentru o odaie în plus. Ca un veritabil virtuoz, el se ferea să-şi rănească în vreun fel degetele. Dacă un leaţ se desprindea din gard, el ori îl lega ţigăneşte cu un hamei, ori o punea pe Mariora să bată cuiul.
Nu trecuse bine anul de când s-au luat, că Masim se văzu nevoit să cânte iarăşi de unul singur la petrecerile pe la care era tocmit. Şi lui nu-i plăcea. Nu doar că plata îi fusese înjumătăţită dar, neavând-o alături pe Mariora ca să-l ţină din scurt la băutură, de multe ori îl aduceau flăcăii târâş acasă. Oricum, lăuzia trecu repede şi, în zilele de sărbătoare, spre crâşme, pe lângă tobă, Masim căra şi o copaie unde avea să doarmă puradelul, în timp ce el şi Mariora cântau. Faima, ca şi familia, le creştea an de an. Al patrulea copil nu împlinise o lună când murise şi ei au văzut în asta un semn. Primul născut, Nilu, crescuse bine, arăta sănătos şi vânjos, ca orice copil iubit. Nu împlinise încă şase ani când îi luase locul Mariorei, întâi în joacă sau din fală, apoi îi reveni obligaţia de a bate toba, căci Masim găsise, de pleaşcă, un ţambal portabil. Ambiţioasă cum era, Mariora a învăţat numaidecât mânuirea ciocănelelor, făcându-le să ţopăie, pe coardele întinse, ca doi drăcuşori aruncaţi cu copitele pe agheasmă. Pe jar încins păreau că joacă toţi cei care se prindeau în hore şi sârbe când Masim, Mariora şi Nilu se puneau pe cântat.
Ca orice bărbat, Masim era vizionar. Vedea bine că satul prosperă şi odată cu el pretenţiile sătenilor erau din ce în ce mai anevoie de îndeplinit. Nu a aşteptat ca Nilu să facă doisprezece ani că i-a şi cumpărat un acordeon micuţ şi l-a trimis la verişorii lui din clanul Măcenilor să deprindă tainele instrumentului cu burduf şi clape. La fel de ambiţios ca mama lui, Nilu fusese pe dată îndrăgit de starostele lăutarilor şi, când Masim s-a dus să-şi aducă băiatul acasă, îndrăcitul de staroste a refuzat pur şi simplu să i-l dea. În zadar a plâns el pe la uşi, degeaba şi-a smuls părul bogat din cap, că tot cu mâinile goale s-a întors. A fost nevoie de intervenţia clonţoasă a Mariorei, pentru ca Nilu să ajungă iarăşi în sânul iubitoarei familii.
Mândru era Masim de taraful lui şi-l convoca zilnic la repetiţii. În sărbători, şi el se minuna de unde izvora atâta farmec din ritmurile contopite ale celor patru instrumente. Flăcăii şi codanele care nu se prindeau în horă ascultau extaziaţi. Babele îşi făceau semnul crucii, că parcă nu venea de la Cel Bun această muzică. Moşii zâmbeau cu superioritate pe sub mustăţile lor albe şi îşi ziceau în sine că mai cu foc jucau ei. Şi asta numai sub trilurile unui singur fluier.
Nici măcar prins în obadă şi afumat cu ardei iute, Masim n-ar fi acceptat faptul că cel de-al doilea copil al său, Faneli, suferea de dor amar de ducă. Venea ultimul şi pleca primul de la repetiţii. Prin sat nu ar fi purtat toba atârnată de gât, chiar dacă ar fi fost biciuit. În zadar tot spera Masim să-l vadă punând mâna pe vioara sa ori pe acordeonul frăţâne-său. Faneli era un copil bălan şi tare frumos. Dacă s-ar fi amestecat printre copiii de români, ai fi putut jura că-i pui de român. De multe ori pe Masim îl înghioldea gelozia şi se întreba dacă a fost vreodată atât de beat încât Mariora lui să fi plecat de lângă el şi să-şi fi desfăcut betele pentru vreun moşnean, căci mulţi îi făceau ochi dulci. Dar tot el îşi alunga acest gând ca pe o rătăcire vinovată: „Mariora mea n-ar face de râs neamul Măcenilor!”
Blânzi de felul lor, pentru mezin, Masim şi Mariora aveau o slăbiciune aparte. Acesta se născuse cu un tic nervos: clătina fără încetare capul spre stânga şi spre dreapta, ca şi cum îşi exprima o nemulţumire perpetuă. Mai avea şi buzele foarte mari şi vineţii pe care le uita deschise chiar şi în pauza dintre două propoziţii, ca şi cum de fiecare dată vedea câte o stea căzătoare. De mic şi-a conştientizat defectul şi spunea orişicui, netam-nesam, că abia aşteaptă să mai crească puţin pentru ca să poată face operaţie la buze, să le micşoreze, iar în zona cervicală avea să-şi implanteze „un electrod care să-i înţepenească gâtul”. Deşi avea multă minte, n-a vrut să treacă de clasa a patra la şcoală. Dacă era să-i placă ceva, asta era, fără îndoială, muzica. Se juca la tobe ore în şir ori îşi agăţa de grumazul uşor încovoiat acordeonul, ca pe cea mai de preţ podoabă. În marea lui încăpăţânare, Masim îi tot făcea silă lui Faneli şi-l tot chema la repetiţii, dar taraful prindea un altfel de viaţă când toba era bătută de mezin.
Ca şi cum nu s-ar fi aşteptat niciodată la aşa ceva, deşi tocmai acesta era coşmarul lui zilnic, Masim plânse avan în casa prietenului său, Petrică, atunci când primise vestea că au mai fost tocmiţi doi muzicanţi din satul vecin pentru nuntă, fiindcă taraful lui nu mai făcea faţă:
– Cum măi Petrică, cum măi frăţioare, mă’, să-mi faci tocmai tu una ca asta?
– N-am ce face! Nunul vrea muzicanţi, cumătrul vrea şi el. La mine e musai, că aici se joacă nunta…
– Da’ nu-i aşa că la nun şi la tine cânt eu?…
Petrică îi spulberă şi această speranţă, precum adierea destramă sfera unei păpădii în pragul serii.
– Păi bine măi frăţioare, când ai fost mire, nu Masim vioristu’ ţi-a cântat?...
– …Şi nea Ştefan a cântat din fluier, la naşul meu! căută Petrică să-i îndulcească amărăciunea.
– Păi, la nunta băiatului tău – Doamne, băiat frumos, aşezat şi harnic mai ai, da’ şi eu i-am găsit mireasă frumoasă, mulţi ani să vă trăiască! – nu tot eu cu Mariora mea şi cu Niluţu meu v-am cântat? Nunta primei tale fete, nu am făcut-o eu cu Mariora, Nilu şi Faneli? Acum de ce să nu mă descurc?
– Nunul şi-a tocmit deja muzicanţi. Eu n-am ce face! îi scurtă Petrică lamentaţia lui Masim.
La următoare nuntă, Petrică nici nu-l mai angajă pe Masim să-i cânte. Ginerele îi era de undeva de la şes şi aduse el muzicanţi cu alămuri, cu acordeoane şi cu viori, ba chiar şi cu un solist vocal.
Masim refuza să accepte realitatea. Ca primă reacţie începuse să nu-i mai vorbească lui Petrică atunci când îl întâlnea pe uliţele strâmte ori mai largi ale satului, însă clocea şi alte planuri, or, ce nu ştia el, acestea erau curcubeie la sfârşitul furtunii – frumoase dar efemere.
Orânduirea socio-politică de la putere închisese de mult crâşmele. Doar bufetul de stat rămase locul unde molcomiţii mai puteau să vadă, pe fundul paharului, pui de urşi albi în deşert jucându-se cu vulpile argintii. Dar acolo, Masim cu taraful lui nu avea ce căuta. Chiar dacă încălca adesea consemnul, gestionarul nu-i dădea vreo plată. Doar marinarii debarcaţi în oaze îi prindeau câte o bancnotă micuţă în arcuş ori i-o lipeau pe frunte ca să le cânte dorurile nenăscute, melancoliile închipuite. Oricât ar fi fost ei de adămiţi, nu ar mai fi pus aceleaşi bancnote şi în sânul oacheşei muieri, aşa cum făceau cândva. Horele şi balurile se răriseră şi ele. Tineretul migra spre oraş, ademenit de himere flămânde. La sărbătorile mari, dacă se închega o horă întregită, Masim putea să fie bucuros. Putea, ca un ecou al timpurilor sale, să-şi mai arate din măiestrie. Se întrista mult şi când păşea pe uliţe. Dacă înainte vreme el făcea repetiţii în curte cu taraful său, nu era doar ca să se perfecţioneze, ci dăruia muzică trecătorilor. Ştia că pentru câteva momente, ca atins de aripa unui înger, cel ce trecea prin faţa casei lui uita de nevoi şi de griji. Acum, cumpărate din marile magazine din oraş, picupurile cântau a doagă spartă mai la toată fereastra.
Afurisită lume, îi luase chiar şi bucuria de a dărui.
Anul acela fusese cel mai cumplit din viaţa lui – se făcuse seara de Ajun şi niciun flăcău verde nu-i călcase pragul ca să-l tocmească la cântat, în sărbători. Totuşi adormi cu inima voioasă, doar era noaptea miracolelor. Dimineaţa se trezi optimist. Îşi sculă feciorii şi-i puse să se spele cu apă rece pe faţă. Mariora gătea grăbită o tochitură din carne proaspătă de porc, achiziţionată de la un vecin. „Lasă, îşi zise Masim ascultând pofticios sfârâitul tigăii, că de poimâine îi colind pe prietenii mei cu nume de sfinţi şi mi s-o umple culmea din pod cu şunci şi pecii…” Dar micul dejun fusese apăsător. Dacă în blide ar fi fost fasole fiartă în zeama ei, tot li s-ar fi părut mai gustoasă decât tochitura din acea zi. Doar Masim, ca să mai alunge puii de buhă din gândurile lor, mormăia din când în când de plăcere:
– Gustoasă carne!… Bună-bună!… Fragedă…
De bine de rău, dejunul copios, ca pentru o zi lungă şi grea, luă sfârşit. Nilu şi Faneli ieşiră pe prispă la o ţigară. Masim nu le înţelegea obiceiul celor doi fii mai mari ai lui, dar nu-l interzise. Nu mai înţelegea, şi chiar ura faptul că cei doi se ridicau de la masă fără să facă semnul crucii. „Ca animalele!” îşi zicea nemulţumit şi, ca să-i stimuleze, după ce mânca, el închipuia o cruce mare ducând mâna sa dreaptă pe umerii laţi, pe fruntea transpirată şi pe buricul îngropat în osânză. Gestul era imitat aproape simultan de către Mariora şi de către mezin. Aşa făcuse şi în dimineaţa aceasta, rostind solemn:
– Mulţumesc Doamne!
După ce oftă de câteva ori, mai mult ca să se aşeze mâncarea în burtă decât din vreo supărare, se duse spre lampa atârnată într-un cui din perete, îi luă sticla – burloiul, cum îi ziceau ei – şi o aşeză pe un colţ mai ferit al patului ca nu cumva să se aşeze cineva din neatenţie pe ea, apoi îşi privi chipul îmbujorat în reverber. Făcu câteva grimase pe care le analiză atent. Luă pieptenele din locul ştiut şi începu să-i treacă meticulos dinţii prin chica bogată, ondulată şi albă – albise de tânăr. Odată cu părul căută să-şi ordoneze şi gândurile: „Dacă aş fi avut mai mulţi feciori… Dar şi o fată cu voce de înger să fi avut, Doamne! Am băieţi buni. Nilu şi Faneli sunt ei cam sfrijiţi. Îi seamănă Mariorei. Prâslea îmi seamănă mie. E cât un taur! Ehe…” şi gândurile lui cam aici se opriră. Îşi mai aruncă o privire în oglinda mică şi rotundă. Părea mulţumit de ceea ce vedea. Anii n-au făcut ravagii pe chipul său.
– Eşti frumos, tată!
Zâmbind, îşi întoarse capul spre mezin şi-i înturnă complimentul:
– Şi tu, bărbate! Şi tu!
Mezinul zâmbi nostalgic. Uitase parcă, şi-i lăsase şi pe cei din jur să uite de operaţia estetică şi de electrodul minune. Cu zâmbetul întârziat pe buze şi clătinând din cap, ieşi la fraţii lui pe târnaţul atât de lat cât să doarmă pe el vara, comod, un câine. Aceştia nu-l mai luară peste picior, cum făceau de obicei, ci îi zise pe nume şi-i făcură loc lângă ei. Mezinul se procopsise cu o poreclă pe când era micuţ – Trii Lii – şi cu ea rămase. Porecla i se trăgea din ziua când, în praful uliţei, a găsit o monedă de trei lei, şi nu se ştie bine dacă a pierdut-o sau i-a fost şterpelită, cert este că urlase toată ziua după ea. Ca să-l împace, Mariora îi dăduse din bocceluţa ei trei monede a câte un leu fiecare; dar nu, el bocea după moneda lui, ca şi cum aceea i-ar fi fost pusă de ursită în scăldătoare. Într-un târziu, scos din sărite, Masim îi poruncise, cum rar făcea cu plozii săi:
– Taci din gură, măi Trii Lii!
Vorba rea pluteşte mai uşor peste zăplaz decât un fulg de găină şi umple repede satul mai ceva ca dangătul clopotului sfinţit. De atunci, pe mezinul lui Masim, toţi sătenii îl strigau pe poreclă şi prea puţini îi mai ştiau numele de botez.
La acea oră, Masim luă ţambalul, îl puse pe genunchi şi începu să-l acordeze. Aşa făcea el înainte de reprezentaţie: se ocupa cu meticulozitate de vioară şi de ţambal. Acum, mai mult ca oricând, insista pe fiecare coardă, pe fiecare notă. Aştepta ca din clipă în clipă uşa ghimirliei să se deschidă şi pe ea să intre vătaful, iar el, cu prefăcută supărare, să-i reproşeze:
– Vezi dacă nu m-ai anunţat din timp? N-am ştiut că faceţi horă!…
– Hai, măi nea Masime, de parcă ar mai fi alţi muzicanţi, ce naiba?…
– Ei, asta cam aşa e…
O coardă plesni. Ecoul ei haotic îl trezi pe Masim la realitate. Pentru câteva clipe, acesta se uită dezorientat prin odăiţa lui cu pereţii afumaţi. Îl căuta pe vătaf, dar vătaful venise doar în imaginaţia lui. Scăpă un oftat profund.
– Hei, nu-i gata ţambalu’ ăla?! se arătă Mariora nerăbdătoare.
– Olecuţă… zise Masim, ciupind o coardă.
Sunetul ei subjugă odăiţa precum fumul de smirnă supune un templu.
Băieţii intrară şi se înghesuiră pe pat, având grijă să nu îl stingherească pe tatăl lor din munca lui gingaşă. Faneli era bosumflat. Cu toate acestea, prefera să tacă din solidaritate cu familia. Bănuia că în curând vor veni vremuri seci şi nu vedea ce rost ar fi avut să le trâmbiţeze tocmai acum. Masim trăgea discret cu coada ochiului la ceasul de la mână ca la un duşman prea puternic pe care nu vroia să-l stârnească. Doamne, ora se făcuse de plecare – vioara şi ţambalul erau acordate, acordeonul, închingurat, aştepta cuminte, iar toba avea pielea întinsă ca obrazul de fecioară.
– Nu mergem!?
– Să mai aşteptăm oleacă.
Trecu o jumătate de oră, apoi încă un sfert. Mariora îşi puse pardesiul ponosit, dar curat. Luă vioara şi o ascunse la piept, aşa cum făcea întotdeauna când ieşea pe vreme rea. Acesta era semnalul că toţi ceilalţi trebuiau să se îmbrace gros şi să o urmeze. Doar vântul hain şi câte un fulg de nea adus din vârf de munte şi purtat bezmetic în cale te făcea să crezi că e Crăciunul. Poate frigul, poate presimţirea unei nenorociri îi făcea pe toţi să meargă în şir indian. Altădată ar fi mers în grup, iar Masim s-ar fi întreţinut zgomotos cu vătaful ca să atragă atenţia asupra lor. Cu cât se apropiau de căminul cultural, cu atât mai dese erau grupurile de tineri care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Degeaba căuta Masim să ţină pasul cu ei, să intre în vorbă cu ei – îl depăşeau şi gata.
– Hai, grăbiţi-vă! poruncea des Masim, şi îndesându-şi degetele adânc în buzunarele paltonului începu să le mişte sacadat ca să le încălzească.
– Tată! încercă Faneli să-l atenţioneze pe capul familiei, deoarece i se năzărise ceva. Nu cumva…
– Taci şi-ntinde pasul! porunci vesel acesta, cu ochii aţintiţi spre uşa căminului cultural.
Chiar dacă ar fi căzut un trăsnet la picioarele lor, atunci în herbul iernii, chiar dacă ar fi fost cei mai dresaţi câini de vânătoare şi ar fi primit comanda „Arrète!”, făcută cu voce de tun, tot nu i-ar fi încremenit pe toţi deodată ca acea clară frântură de muzică, furată de la cămin şi purtată de crivăţ pe aripa lui stearpă. Cu greu s-au urnit din loc. Uluiţi şi prevăzători, îşi continuau drumul. Ajunşi în curtea largă, o muzică stridentă, neînţeleasă de ei, îi asurzea. Nu era vals, tangou, polcă, mazurcă sau vreun alt dans domnesc. Pe acestea le-ar fi cunoscut, că doar le mai exersau şi ei din când în când. Îşi adunară tot curajul de care mai dispuneau şi pătrunseră în sala de dans. Cândva intrarea le era întâmpinată cu chiote. Acum nimeni nu-i remarca. Mai bine zis, fiecare se silea, simţindu-se stânjeniţi de prezenţa lor, să-i ignore. Pe scenă, acolo unde altădată dădeau spectacolul, se afla o masă din scânduri de brad prost geluite, pe masă erau două aparate conectate cu multe cabluri. Luminiţele aparatelor clipeau ca nişte licurici ameţiţi de vânt. În părţile laterale ale scenei tunau două cutii mari, negre, asurzitoare ca două guri de infern. Iritaţi că intruşii nu mai pleacă, unii tineri, dintre cei ce, păgubos poate, rămăseseră în sat, începură să treacă pe la Masim, să-i stângă mâna şi să-i ureze de bine în aceste sărbători sfinte.
– Ce mi-aţi făcut măi flăcăi, mă’!? îi întâmpina Masim.
– Eu nu ştiu nimica, bre. Ăştia au făcut ce-au făcut… Asta-i horă?!... îi răspundeau depărtându-se cât mai iute de lângă el, ca de lângă un muribund însetat de viaţă.
Năucit, Masim privea ca şi cum ar fi căzut în altă lume. Zbânţuiala tinerilor era orice, numai dans, nu! Urgia aceea de zgomote era orice, numai muzică nu! Se înspăimântă de-a dreptul când constată că nu-i mai cunoştea pe tineri. Pe majoritatea lor. El, care ştia ce flăcău face curte şi cui; el, care trecea pragul fetei de măritat şi începea, la îndemnul flăcăului, demersurile de peţitor pe lângă părinţii şi rudele fetei; el, care intuia, cu cel puţin o jumătate de an înainte, cine cu cine o să se căsătorească, acum n-ar fi fost capabil să însăileze nici măcar trei perechi.
Difuzoarele tăcură deodată, surprinzându-i pe cei de pe margine ţipând unii la alţii. După câteva clipe de tăcere confuză, rumoarea reîncepu. Masim, dându-şi seama că şi aparatele acelea trebuie să se odihnească, să se răcorească, socoti că e momentul lui. Se strecură cu grijă printre cei din sală şi urcă pe scenă, urmat de ai săi. Îşi lepădă paltonul, luă vioara din mâinile Mariorei şi, cât timp ceilalţi îşi găsiră locul, încercă dibaci corzile instrumentului. Când văzură că totul e gata, dădu tonul. Primele acorduri fură întâmpinate cu chiote stridente. La auzul acelei muzici vivace, cristaline ca trilurile păsărelelor slobode, chipul mamelor ce însoţeau flăcăii sau fetele se înseninară, pierdute în amintiri. Doi flăcăi se prinseră de după umeri şi începură să joace în faţa scenei. De ei se prinseră alţi doi, şi-apoi alţii, şi alţii, încât de la o bătută pe loc, se văzură nevoiţi să facă un cerc, o horă. Masim le zâmbea încurajator şi poate recunoscător celor ce se prindeau în joc. Trăia din nou clipe de glorie alături de Mariora, de Nilu şi de mezin. Îşi simţea transpiraţia curgându-i valuri-valuri pe spate şi asta îl bucura şi mai mult. Chiar fetele, dintre cele plecate la oraş, se prindeau nechemate în hora ameţitoare. „Vă arat eu cine-i Masim lăutarul!” gândea Masim, zâmbind cu gura până la urechi. Clipa de graţie părea încremenită sus, sus de tot. Era un iureş de armonii nesfârşit. Notă discordantă făcu piuitul unei coarde ce se rupse şi se încurcase în arcuşul înstrunat. Ţambalul, acordeonul şi toba tăcură derutate. Un mucalit strigă pe cât putu de tare:
– Scârţâie tu, Marioro, că mie mi s-a rupt coarda!…
Moment de delir şi ilaritate pentru întreg auditoriul. Masim întârzie o secundă cu gestul de a-şi îndemna familia să cânte fără el, întârziere ce se dovedi fatală: disc-jockey-ul se urcă la masa de pe scenă şi porniră aparatele. Muzica sacadată izgoni tot fiorul liric din încăperea imensă. Masim realiză că nu se putea lua la întrecere cu atâţia decibeli infernali. Îşi apucă vioara, o puse la subsuoară şi, cu ochii plini de lacrimi, se îndreptă spre ieşirea din cămin, ca Napoleon spre poarta castelului Fontainebleau. În faţa lui, oamenii îi deschideau cale largă, precum unui învins plin de onoare ce era. Abia în drum l-a prins Mariora şi l-a făcut să se oprească. Ajutată de Faneli, i-a luat vioara de sub braţul rigid şi a reuşit să-l îmbrace cu paltonul. Pierduţi, paşii îl purtau spre casă. Mariora, alături de fiii ei, păşea deznădăjduită în urmă-i. Din apăsătoarele gânduri o trezi vocea rugătoare a lui Nilu:
– Mamă, eu plec la unchiul Gherman. Poate mai are nevoie de încă un acordeonist…
În loc de răspuns, Mariora scoase câteva bancnote şi le întinse către Nilu.
– Lasă mamă, am bani de dus.
„Ăştia sunt bani de venit, dragul mamei!” gândi Mariora îndurerată.
– Mamă, îl conduc pe Nilu pân’ la autobuz.
Mariora privi cum cei doi fii se depărtează.
Pentru întâia oară îşi purta pe umeri ţambalul. Până acum i-l cărase numai Masim. Era vorba lui de dragoste.
Ajunşi în căsuţa lor micuţă, în magherniţa lor – şi dacă n-ar fi fost atât de mâhniţi, ar fi observat că fisurile din uşă, de pe la ferestre, au fost ospitaliere cu gerul, lăsându-l să intre în voie – cei trei se fereau să se privească în ochi. Mezinul aşeză cu grijă toba la locul ei şi intră în odăiţa pe care o împărţea cu fraţii săi, clătinând şi mai tare din cap, căutând parcă să se opună realităţii, să o refuze şi el cu încăpăţânare. Sleit de puteri, Masim se răstigni în pat. Mariora agăţă cu gingăşie vioara în cuiul destinat. La fel făcu şi cu ţambalul, însă acestuia, din greşeală, i-a atins câteva coarde care au început să se tânguie.
– Ce ne-au făcut?… Ce ne-au făcut?!… începu Masim să se lamenteze, preluând tonul de la ţambal.
Mariora se aşeză în faţa vetrei şi se apucă să caute cu vătraiul ros de foc vreun cărbune viu prin spuză.
– Dac-aş avea bani, aş mai cumpăra o trompetă, un saxofon, poate chiar şi o vioară, şi încă un acordeon… De-am fi avut mai mulţi copii, ce taraf aş fi trântit… Şi neapărat o fată să fi avut, să ne fi cântat din gură ca un înger… Ehe, ce aş fi fost eu acum?!...
– Degeaba, uncheş. Nu vezi ce vremuri vin peste noi?...
Mariora îi zicea „uncheş” lui Masim de fiecare dată când vroia să-l aducă în lumea reală, să-i arate că visa prea mult şi prea departe:
– Mai bine ai zice să facem o casă.
– Nouă ne e de ajuns asta… mormăi Masim fără să gândească la ce spune.
– Şi ce, crezi că am să-mi las copiii să se împrăştie prin lume?! Sau nurorile or să doarmă cu noi în pat?
Tonul ferm al Mariorei fusese pentru Masim ca apa ce picură din ţurţurii streşinii. Ştia că are dreptate şi mai ştia că îşi va transpune în realitate gândurile.
– Ehe, băbuţo, o abordă Masim cu aceeaşi tactică pe Mariora, n-avem noi putere să facem ditamai casa…
– Ba chiar azi mergem să dăm arvună.
– Arvună?… Bani!? De unde să avem noi bani?...
Mariora se duse la cufărul în care îşi ţinea albiturile, scotoci cât scotoci şi scoase un teanc micuţ de bancnote. Uluit, Masim începu să se bâlbâie:
– Şi… şi-n tot timpul ăsta ne-ai lăsat să facem foame?!
– Ei, hai că nu-i chiar aşa. Nici cu pantalonii rupţi în tur nu prea v-am lăsat. Cui să dăm arvună?
– Eu zic să discutăm după sân’ Vasile… zise Masim, trăgând cu ochiul să vadă unde piteşte Mariora banii.
În a treia zi de Crăciun, profitând de câteva momente în care se afla singur în casă, Masim şterpeli banii din cufăr, îi îndesă în buzunarul pantalonilor, se încălţă în grabă, îşi luă paltonul pe mână şi se îndreptă, ca purtat de vânturile cele rele, spre staţia de autobuz. Cu cât se depărta de bătătura lui, de cuibuşorul lui, cu atât furtuna din suflet i se estompa, iar pasul îi era mai şovăielnic, mai speriat… În amurg, o găsi pe Mariora lui stând, cu mâinile în poală, pe marginea patului, la lumina flăcărilor din vatră. Nu avusese putere să se urce în autobuz, dar nici treaz n-ar fi avut curajul să revină acasă, aşa că acum, clătinându-se bine de tot, ţinea mâna întinsă cu banii spre Mariora. Aceasta ascunse şi mai bine bancnotele în palma imensă a lui Masim. Cât era el de malac, îngenunche lângă femeia dragă şi, punându-şi capul în poala ei, începu să plângă mai ceva ca un copil. Mariora îi mângâie părul alb, lung şi răvăşit. Oftă:
– Crezi că nu ştiu?...
În ziua când preaslăvim prepuţul Domnului, împreună căutară un antreprenor şi tocmiră construcţia casei. Toamna târziu, mult după ziua sfântului Dumitru, un autocamion plin ochi cu porumb curat ca aurul intra pe poarta antreprenorului şi îşi vărsa povara pe o prelată militară. Era munca de o vară întreagă la o fermă agricolă a familiei lui Masim şi constituia contravaloarea construcţiei casei. Casa era mare. Avea etaj şi ferestre luminoase. Cu ce aveau să câştige în vara următoare, puteau până în iarnă să o inaugureze.
Cel mai adesea, soarta nu suflă în pânzele corăbiei dorinţelor noastre. Faneli muncea cot la cot cu familia lui. În aceeaşi echipă de zilieri, de undeva din lumea largă, era o femeie tânără şi destul de frumoasă, poate cu un an-doi mai în vârstă ca el. O româncă. Cu o săptămână înainte de a pleca fiecare la casele lor, aceasta îl ceruse în căsătorie. Fireşte că Faneli acceptase cererea şi condiţia pusă de româncă chiar dacă era dură şi nemiloasă: trebuia să-şi renege familia şi rudele. Acestea, în niciun caz, sub nicio formă, n-aveau să calce vreodată prin satul ei. Originea lui trebuia pusă sub şapte lacăte ce n-ar fi putut fi deschise nici cu iarba-fiarelor.
Faneli expuse pe îndelete intenţia lui de a se însura cu românca. Masim i-ar fi dat bucuros binecuvântarea, dacă n-ar fi văzut-o pe Mariora plângând într-un colţ al tulpanului, căci plânsetul ei semăna mai mult a bocet.
– Hai, mamă, c-o să-ţi vezi nepoţii! O să vin eu pe la voi de cel puţin două ori pe an…
Înduplecată şi nu prea, Mariora îşi sărută fiul pe frunte, îl îmbrăţişă îndelung:
– Măcar scrie-ne câte-o carte din când în când…
– Şi ar mai fi ceva: din ce-am muncit cu toţii în vara asta, eu vreau să primesc două porţii – şi pe cea de anul trecut, cum ar veni – şi n-o să am pretenţie nici măcar la un cui din casa noastră. Profira mea e orfană, dar are o casă cam în paragină, cam veche, zice ea, şi n-ar strica să avem cu ce o repara cât de cât…
Iarna parcă pierduse pe cineva drag pe meleagurile acestea şi nu se mai îndura să plece. Masim vedea cum Mariora se usucă pe picioare de dorul fiului. Lacrimile din ochii ei refuzau să mai cadă şi se zvântau pe pleoapele de jos, iar sarea din ele irita globii, silindu-i să lăcrămeze iarăşi. În nopţile lungi, în odăiţa lor mică şi afumată, că n-au avut putere să pună sticlă la ferestrele de la casa cea mare şi nici să o zugrăvească, disecau până în cele mai mici amănunte planul prin care să dea de fiul lor. Voiau doar să afle că este bine. Nu s-ar fi apropiat la mai puţin de o sută de metri, nici dacă o altă corabie a lui Noe ar fi fost plină şi ei ar fi fost meniţii. Căutarea trebuia să înceapă de la fermă. Acolo puteau să afle numele de familie al Profirei. Tot acolo îl puteau găsi pe şoferul camionului care transportase porumbul muncit de Faneli şi Profira.
– Hai, Marioro, hai aşteaptă până după sfintele Paşte. Facem nişte bani şi-l căutăm cu toţii…
– Nu mai pot, Masime. Nu mai pot… şopti Mariora şi, strângându-şi pardesiul învechit pe lângă trupul împuţinat, plecă lăsându-l în portiţă pe Masim, desculţ şi cu părul risipit de vânt, în iarna albă.
Se împliniră două luni de când Mariora plecase şi de când Masim tot aştepta, chinuit ca un melc în soare, un semn de la ea. Era seara de Înviere. Venise un vătaf să-i tocmească pentru hora de a doua zi. Se nădăjduia că s-ar găsi în sat atâta tineret încât să se încropească o horă. Altădată Masim ar fi tresărit de mândrie. Acum gândul îi era captiv în cine ştie ce vâltoare a disperării, aşa că lăsă totul în seama lui Nilu. Hora abia-abia reuşi să se înfiripeze. Masim simţea un gol imens, ca un buzunar al morţii, în stânga lui, acolo unde trebuia să fie Mariora cu ţambalul ei. Iar dacă ar fi fost horă şi a doua, şi a treia zi de Paşte, aşa cum fusese până mai an, el nu ar mai fi avut puterea să poarte pe strune arcuşul. În lunea Paştelui, îl chemă pe băiatul cel mare şi, ascunzându-şi lacrimile, îi şopti:
– Niluţule, du-te, tată, la bunică-tu să vezi dacă maică-ta a întârziat pe acolo. Da’ vezi, mâine seară să fii acasă!
Acest „mâine seară” se prelungi la o săptămână, şi nici atunci nu apăru Nilu în persoană, ci un plic adus de poştăriţă. Pe un petic de hârtie soioasă, acesta încropi o scrisoare telegrafică, de semianalfabet. Masim îl puse pe mezin să descifreze cele două rânduri scrise cu majuscule: „MAMA NUI AICI. NA TRECUT PE AICI. EU MĂ DUC LA FERMĂ. TOT ACOLO. VOI VINIŢI.”
– Mai… mai citeşte o dată, puiu’ tatii! porunci Masim, necrezându-şi urechilor.
Abia după a treia sau a patra lectură, tată şi fiu, au realizat grozăvia mesajului.
– V-am spus eu vouă că pe maică-ta au doborât-o troienele şi-apoi au mâncat-o lupii câmpiei…
– Nu-i aşa, bre!! ţipă mezinul speriat. Ea a ajuns la Faneli şi el n-a mai lăsat-o să plece… Or să vină toţi trei aici sau la fermă. O să vezi matale!
Bântuit doar de aşteptare, de căutare şi deznădejde, trupul omului devine o epavă înainte de vreme. Cine l-a cunoscut pe Masim în urmă cu doi ani – bărbat înalt, spătos, cu faţa roşie, cu pletele albe, îngrijite, cu pântecul sănătos – ar fi putut jura că nu-i una şi aceeaşi persoană cu cea de astăzi: zdrenţăros şi jegos, împuţinat la trup şi adus de spate, cu părul şi barba vraişte, cu privirile rătăcite. Ai fi zis că e opera unui demon care a urât lumea şi a scos din hrube prototipul. Un singur lucru mai amintea de Masim cel de odinioară – vioara. Vioara rămăsese unicul lui tovarăş. Bine întreţinută, ca atunci când o purta protectoare Mariora la piept, ea scotea aceleaşi sunete dumnezeieşti sub degetele vivace.
Masim, după ce a aflat că şoferul care ar fi putut să ştie adresa lui Faneli şi a Profirei a murit într-un accident, şi-a luat vioara şi a început să colinde satele din cele patru zări ale câmpiei, ale colinelor. De cum intra într-o aşezare, îşi aşeza vioara sub bărbie, ciupea strunele ca să afle dacă sunt acordate şi se apuca să cânte melodia care îi plăcea Mariorei cel mai mult. Păşea rar şi cânta apăsat ca să poată fi auzit şi din case. Nu era uliţă, nu era cătun ieşit în cale să fie ocolit. Când întâlnea vreun sătean, vreo săteancă, se oprea umil, şi rugător întreba, arătând poza din buletinul Mariorei:
– N-aţi văzut-o pe femeia asta? Da’ nu ştiţi, în sat la ’mneavoastră, nu-i o orfană, pe numele ei de domnişoară, Cruceanu Profira?
Invariabile erau întrebările, dar şi răspunsurile primite. Masim intra şi în bufetul din fiece sat. Acolo, după ce cânta o melodie-două la câte o masă, lega vorbă cu consumatorii, dădea mai multe informaţii, însă căpăta aceleaşi răspunsuri. În sărbători şi în duminici se ducea la bisericile şi la mănăstirile ieşite în cale. Se aşeza în rând cu milogii şi aştepta să fie miluit de către credincioşi. Prescurile şi colacii îi ajungeau pentru o săptămână. Fireşte, nu scăpa nici aceste oportunităţi de a întreba de Mariora lui, de băiatul lui, de nora lui sărmană.
Acum era iarnă grea. Feciorii săi – Nilu şi Trii-Lii – vânduseră casa lor neterminată, locuită până atunci doar de vântul care aducea în ea, prin ochii goi ai ferestrelor, praf, nisip, fulgi şi frunze moarte, şi cumpărase cu o parte bună din bani o magherniţă în mahalaua oraşului.
Dacă, vara, Masim se adăpostea de tăcerea nopţilor prin şoproane, prin glugile de ciocani sau prin gări, acum viscole năprasnice hălăduiau stăpâne peste câmpuri şi-l obliga să nu mai umble haihui.
O visa infernal, noapte de noapte, pe Mariora lui furată de alţi ţigani şi ţinută cu sila. Alteori şi-o imagina umblând zăludă căci, îşi închipuia el, repudiată fiind de către Faneli, înnebunise de atâta durere.
Ajutor de la autorităţi nu ceruse. Ele aveau de ţinut pe umeri o ţară întreagă şi nu s-ar fi aplecat, credea în sine, asupra necazului său. Tot vioara era cea care putea s-o cheme la el pe Mariora, de aceea cânta zilnic, lunatic, pe străzile înguste, lăturalnice şi desfundate ale oraşului, dar şi în marile intersecţii.
În zadar.
Din când în când, câte o pereche de pietoni, foşti consăteni cu Masim, stabiliţi şi ei la oraş, aşteptând culoarea verde a semaforului, tresărea la auzul viorii:
– Măi, acesta nu-i Masim vioristul?
– Ba da. E vioara lui! putea să confirme celălalt, văzând parcă în faţă ochilor căminul părintesc pitit printre livezi, ajuns în paragină…
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu