Violetta Petre: Un ultim necuvânt...

versuri                                                            

Lasă-mi ploile să-mi curgă, pe-un versant al coapsei stângi,
Unde tu, nici chiar cu gândul, nu mai poți să mai ajungi.
Crește piatra-n drumul mare și ce greu e să mă minți,
Că ești stâncă la hotare într-un cer cu nori cuminți.

Chiar de ți-a-mpietrit lumina la fereastra dinspre nord,
Mai deschide-un ochi în frunte, cu bătăi fine de cord,
Să nu sperii dimineața ce-mi mângâie ochii triști!
Mai aud tic-tac-u-n iriși, cât în gândul meu exiști.

Lasă-mi merii să-nflorească și să ningă-amestecat
Pe rărunchii gleznei mele cu nevină și păcat.
Nicio vară nu-i orfană de obsesia din rai,
Numai tu nu ai, de unde, mere roșii să-mi mai dai.

Lasă-mi macii să mai cânte, sângerând amețitor,
La o margine de viață, când de dorul nostru mor!
Eu mă voi trezi în vise, ca în vise să te am
Și cu tine în Parnasul muzelor să mă destram.

Și-o să plouă cu poeme zdrențuite pe pământ-
Prinde tu, iubite,-o rimă, dintr-un ultim necuvânt!