Firoiu Cristina Maria: Un Dor care nu s-a speriat niciodată de Dragoste²

        poezie                                                                                          

Când mă apucă dorul...
Mă las în plata norilor;
Să facă ei ce vor cu mine:
Să plouăm împreună
Ori să ne supărăm pe Soare!
Apoi, câteodată,
Dar doar câteodată...
Mă urc în spatele gândirii.
Acolo simt că am nevoie și de vânt...
Ce mult imi seamănă vântul când
Sunt fără nădejde ori fără grai de iubire!

Recunosc, pe furiș de priviri,
Când doar iarba are să mai înțeleagă
Cumințenia potecilor,
Împrietenesc ploaia cu vântul
Și-atunci,
Atunci...
Imi este foarte greu.
Nu știu de ce fac asta ...
Poate doar pentru că sufletul meu nu stă la pândă,
Căci am văzut eu multe suflete care fură
Sărutul altora
Și urâte buze devin cele ce nu-și păstrează credința celor mai dragi buze sărutate cu câteva doruri mai devreme...
Tic-tac...
Tic-tac...
Și mai sărutăm puțin...
Uneori mai bine,
Alteori mai puțin bine...
Cred că în acel moment depinde totul
De respirație,
Respirația venită din suflet și ascunsă în inimă,
Adică,
Ati văzut voi că
Această respirație
La începutul sărutului este foarte puternică, intuitivă, credincioasă, arzândă...
Fricoasă, întâmplătoare....
Iar apoi...
Dacă sufletul tău nu are legătură cu buzele tale,
Aceasta se pierde,
Se pierde și fuge!
Aici vorbim despre un sărut ticălos.
Sărutăm ticălos de mai multe ori în viață.
Mă rog, să revin la dorul meu...
Cum am început?
"Când mă apucă dorul..."
....................................................
Greșit!
Pentru că nu mă apucă niciodată dorul...
Ci...
Când mă apucă pământul...
Când mă apucă stelele...
Când mă apucă apa...
Când mă apucă aerul...
Când mă apucă toată viața...
Atunci...
Doar atunci
Mă las în plata Iubirii
Și nădăjduiesc
Că și vouă vi se întâmplă
Dar am vrut să vorbim,
Să spună cineva
Ce se întâmplă...
Ah, încă ceva...
Când aveți timp și stare,
Să încercați să creați un dor definitiv
Dacă încă nu ati găsit!

Aveți grijă, căci nu va fi niciodată dor definitiv acela ce se plânge doar în absență
Și povestește câte-n lună și-a stele,
Ci doar cel ce se încumetă să îl apuce damblaua infinitului aflându-se lângă un alt dor.

Adevăratul dor se plânge de apropiere, adică se teme că ceva îi este atât de cunoscut și de drag încât acesta chiar nu mai poate supraviețui de unul singur
În fața dăruirii.
Dăruire!!!
Adică devine laș în fața propriului suflet,
Isi dezbracă sufletul și îl lasă ca pe un 8 așezat cu inima-'n sus!

Vă rog încă o dată... în aceste cuvinte pe care nu vreau să le așez cumva,
Căci nici eu nu mă așez cumva:
Când aveți timp și stare,
Încercați să creați un dor definitiv!

Ah, uitasem...
Să nu spuneți niciodată (dacă aveți ocazia)... că vă este dor și atât...
Ci... tolăniți-vă dorul întreg la umbra vieții până când își găsește rădăcinile
Și atunci o să vedeți infinitul despre care băteam eu potecile cuvântului mai sus...!