Savu Popa: Estetica visceralității. Thanato-grafii ale subconștientului poetic

,,Anchilopoetica" carte de poeme semnată de Ioan Mateiciuc

Să presupunem că manechinele lui Bruno Schulz ies din locuințele lacustre ale lui Bacovia, se preumblă în acel peisaj ,,spectral”, unde ,,toate sunt privite/de autorități bătrâne”, desprins din lirica lui Aurel Pantea și trec prin tot felul de situații întâlnite în textele lui Daniil Harms sau Gottfried Benn. În linii mari, cred că aceasta este imaginea lumii anchilopoetice a lui Ioan Mateiciuc, înfățișată în toată splendoarea ei fragmentată, supusă privirii din unghiuri sau perspective care aparțin unui itinerariu spectral.
Tot ceea ce ține de ideea de spectru, în această poezie, presupune, în primul rând, o continuă și neobosită mișcare, o dinamică a sinestezicului, o topire a insolitului în pasta densă a realității. Pe coperta a IV-a a volumului anchilopoetica a lui Ioan Mateiciuc, Liviu Antonesei face o afirmație care, fără doar și poate, surprinde una dintre identitățile poeziei scrise de către poetul bucovinean: ,,Poezia lui Ioan Mateiciuc nu este una de cuvinte, deși poetul are un desăvârșit simț al limbii, ci una de substanță. Este o poezie a eului și a relațiilor acestuia cu lumea.”
În consecință, volumul este structurat sub forma unor thanato-grafii care înfățișează subconștientul poetic, acea zonă abisală unde, ca pe un ecran imanent, apar experiențele unui psihic poematic, instabil, de-o incoerență străbătută de irizări neantice, stră-fulgerat de fluxuri și refluxuri ale unor stări sau senzații care izbucnesc în mod magmatic și sunt, apoi, disipate la suprafața discursului, sub forma unor secvențe de ireal.
Secvențele anchilopoematice ne înfățișează o existență marionetizată, care se desfășoară în avanscenă, adică la nivelul aparentului faptic, a ceea ce se arată sau se pregătește deocamdată să iasă la suprafața inaparentului problematic, a ceea ce se pune cu insistență într-un vizibil prematur, bântuit și sfâșiat de contradicții tulburătoare. O avanscenă în care întâmplările sau ființele se frământă, se de-formează, în care corpul este prins, rămas fără putința unei evadări, strivit/mutilat între rampa propriei sale finitudini și cortina care acoperă experiențe senzoriale, consumate între limitele sau liniile unor contururi sepulcrale.
De aceea, aparența evenimențială pare confecționată parcă dintr-un înveliș amorf și, din această cauză, oferă senzația de impersonalitate marmoreeană, dincolo de care se întrevede o emoție obscurizată, re(a)dusă la stadiul producerii unor simțiri abstracte, desfigurate senzorial. Textele, unele mai lungi, altele sub forma unor panseuri de-o brevilocvență tensionată, incisivă, conțin și se susțin prin imagini de-o evanescență cenușie, fantasmatică, la limita dintre morbid și extatic.
Ieșirea din tiparul uman presupune, în mod paradoxal, adoptarea unei strategii de apariție a ființelor costumate ,,în oameni”. O astfel de costumare este o modalitate de camuflaj, de mascare a spiritului care a dorit să își depășească sau să își nege propriile limite și, ca să supraviețuiască în continuare, se conformează platitudinii omnisciente, se adaptează lumii închise în propriul ei anonimat carceral: ,,astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. Poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni”.
Nudurile devin proiecții ale trupurilor lipsite de identitate sau contur, ele se suprapun, acoperindu-se, descompunându-se, într-un ceremonial coșmaresc al dinamicii non-formelor. Acest ceremonial își conține și propria sa ,,literaritate” (Heinrich F. Plett), însă, o literaritate înfrântă din pricina neputinței textului de a mai comunica semnificații insolite. În lumina unei literarități deturnate, hârtia nescrisă acoperă carnea fără vreo formă anume, iar raporturile vitale sunt și ele răsturnate, copiii își nasc mamele dintr-o nevoie inaparentă, paradoxală, de a deregla mersul lumii. Scena poematică este ocupată, încă de la început, de ființe devitalizate, emaciate, care iau în stăpânire un teritoriu amorf propice unei atmosfere apocaliptice, aflate în desfășurare lentă, blocată într-un prezent tern, într-o atemporalitate sepulcrală, golită de orice dimensiune umană: ,,nuduri de hârtie așezate pe nuduri de carne/ hrănesc nuduri de copii care atunci/ când plâng nu plâng nasc mame/ cu obrajii rumeni și palmele crăpate/ care taie nuduri lemnoase pentru a face/ frig lumii”.
O realitate de o răceală crudă, viscerală, prinde contur în imaginile desprinse parcă dintr-un scenariu al unei lumi post-autopsiate: ,,strălucești ca o bucată de carne crudă/ în care se uită când se piaptănă copilele/ înainte de a merge la oglindă”.
Dintr-o estetică a visceralității își trag seva: scenele apocaliptice ale unui cotidian tumefiat, străbătut de irizări morbide, supus fragmentărilor care au loc în întunericul conștiinței care atârnă greu în vidul letargic al lipsei oricărei coerențe (,,ploile ne tot sapă în pământ/ din burțile de cârpă/ se mai strecoară târându-se mereu/ peste foița de protecție/ a noilor procesoare cardiace/ lăsând o pojghiță luminoasă/ dumnezeu. exe”), extaticul funebru, vibrațiile de diapazon ale ceremonialului traumatic potențat sau scăzut ca intensitate, în ritmul acestei dislocări dintre coerență și incoerență, dintre conștient și subconștient (,,deasupra tavanului de plexiglas/ invoc tăcerea convulsivă/ a nebuniei totale”), un insolit clarobscur, sentimentul unei perpetue flagelări interioare (,,mașinile ne vor verifica stopul cardiac și rimele/ e clar că vom sta de partea răului”). Sau, alte elemente de atmosferă cenușie se regăsesc în secvențele următoare: ,,târându-mă pe trupurile animalelor care vegheau/ tu scrijeleai cu lingura în măduva mea/ fără mila unui impuls vital” sau ,,fragmente din carne plutesc iar ploaia/ le înghite cu setea din diminețile în care/ uit să respir uit să respir uit”.
Imagini provenite, de-a dreptul, din teatrul purcăretian sau din tablourile lui Chirico (dacă ar fi fost pictate de Caravaggio), par desprinse din atmosfera unui bâlci grotesc, în care dimensiunea senzorială capătă caracter insolit și unde legile firescului și ale logicii sunt anulate și înlocuite cu cele ale unui suprarealism butaforic, stăpân pe domeniile unui imaginar histrionic și fantast: ,,miroși ca o bucată de carne injectată cu motorină/ de o mireasă trimisă la culcare” sau ,,mirese-narmate/ lanțuri de gheață/ bătrâni ghemuiți la subsol/ nebunii din stradă efecte viniluri./ recunosc că e destul de târziu”.
Neliniștitoare, ,,dătătoare de extaze” contradictorii, prin formula anchilopoetică a lui Ioan Mateiciuc se poate realiza măsurarea intensității fragmentării ființei umane, a scindărilor propriului eu, dar, totodată, funcționează și ca ,,ceasornicul” cu care Dumnezeu ne măsoară destrămarea (Lucian Blaga).
           cronică