Geta Lipovanciuc: Viața ca un fulg de păpădie

  versuri                                               

Între pământ și boltă, pe-ngusta sa cărare,
Se-nghesuie mulțimea, să-și ducă-n fală trai.
E unic podul vieții, între-un infern și-un rai,
Doar scurta pistă-a morții te ține-n tulburare.

Și-ai da și nopți, și zile, orice, doar să nu-ncuie
Cel lacăt al poverii nostalgicul final,
Dar totul e-o ninsoare, un fulg căzut banal,
Ce prinde aripi sacre și iar spre ceruri suie.

Păcat e, că sfârșitul ne-adoarme-n șovăire.
Pribegi suntem aicea, ca ceara-n lumânări.
Când lanțul ne sugrumă, în greu din desfrânări,
Abia atunci din piepturi mai iese pocăire.

Și-atâta de netrebnici, stângaci și făr-lumină
Ne suportăm, că unii ar împărți mormânt
Cu cel de-mpărtășește minusculu-i pământ,
Pierzând că mai există iertarea cea divină.

Și ne-aruncăm din haina uitată printre molii,
Să-ncapă și păcatul în cel de-o va purta.
Zadarnică-ncercare-i cu cerul a curta,
Că,-n loc de mici favoruri, vin lacrimile bolii.

De-ar fi etern s-o ducem, trăi-vom omenește?
Am sătura flămânzii sau încălța desculți?
Am împărți din pită, la cină, cu cei mulți
Sau, de dureri străine, să plângem creștinește?

Am îngriji și corpul, și mintea cea mlădie,
Să îi păstrăm, prin zâmbet, splendorile firești?
Când toate nu-s, iubirea, în straiele-i lumești,
Ne înfrățește viața c-un fulg de păpădie.