Iulian Barbu: Desen

Trasez pe hârtie
Cu compasul o planetă
Ce va fi casa noastră.

O lume de vis fără
Războaie mondiale.
Renasc prin poezie
Sub soarele păcii
În lumea nemuririi
Unde Dumnezeu trece prin
Simbolul egalității
Copiii de mâine.

La adăpost de libertate
Sunt ecoul timpului
Ce îmi vorbește prin graiul vieţii.

NR: 13-14(52)IULIE 2021/ISSN 2667--5620

Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620                

==================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

Marian Vișescu: Obol

==================

A scăpat pâcla din șoldul
lanului de grâu și înghite
suflete la fiecare masă.
Le dospește pe vârful limbii
împletindu-le amurgul.
Noaptea sparge pereții
de piatră ai minții
și străbate retina profanând
palmele celor sacrificați
pline de seninul din obol,
trimițându-i către
Aheron cu gurile căscate!

====================

Petruța Niță: Poezii

Poem nerost(u)it                                                                                                                       

am învățat să-mi scriu tăcerea cu care ai plecat în labirintul neînțelegerii
tocmai când pașii mei sunau din vârful picioarelor zborul unui poem nerostit
pe chipul tău s-a împietrit tânguirea altui om cunoscut necunoscutului
având mândria muntelui care se înalță prin puterea deșertului
te rog să nu te privești în oglindă
nu vreau să-mi vezi prin ochii tăi albul oaselor scrijelind cuvinte-n amintire
sângele s-a scurs demult în culoarea cernelii dar tu... tu nu
tu ai crezut că sunt doar note muzicale dintr-un lied acordat la trilul unei păsări
că pot cânta la un xilofon din oase nemărginite de răbdare în nemărginita-mi dragoste
în afară de lebădă nu știu nicio altă pasăre care să-și cânte iubirea în moarte
știu însă că nu-ți plac păsările îndrăgostite ce-și plâng neuitările
dar mi-ai lăsat destul spațiu încât paragraful pe care-l scriu (cu absurditatea învinsului)
să încapă în voința unei lumânări
furând lumina lunii în timp ce lebăda-și privește pieptul însângerat în apă
ea da... ea poate să se privească în oglindă
din oasele ei poți să construiești oglinda însăși apoi să-ți așezi cuvintele în fața ei
să răspunzi unui decalog al iubirii abandonate uitate mințite trădate
ținând brațul ridicat și o piatră strânsă-n pumnul virtuții pregătit s-o arunci
Imaginează-ți cât ar fi de simplu să mă vezi așa... purtând stigmatul femeii ce-și poartă în loc de inimă
osul din care te-a născut într-o poveste cu paragrafe și semne de punctuație puse la-ntâmplare
să-mi atârni pielea cu care îți îmbrac volumul de debut
să-ți arăți modestia părând uimit că din iubirea ta se naște artă
(deși ești convins că totul se naște în arta ta)
știind prea bine că un cântec din fântâna uitării l-ai scris cu versurile mele...
< Dintr-o viață într-o moarte care te repetă,
într-o viaţă dintr-o moarte care te naște >
ai fi uimit să vezi cum și un munte se poate stinge în deșert rostindu-ți numele
o voce pe care vrei s-o eviți cu o armură de motive inventate
trasă peste gura fântânii ce te atrage într-un vortex
...și doar ți-am spus să nu te privești în oglindă

Tăceri

Motto: Știai că atunci când ești singur tăcerea are cel mai puternic țipăt?

nici nu mai știu câte nopți s-au descompus cu tăcerile tale,
știu doar că fiecare tăcere are tot atâta frumusețe cât durerea din ea
nici câți zori de zi ne-au mai rămas de aprins în umbra apusului,
dar știu că fiecare dorință își caută și găsește un trup prin care să-i renască iubirea
însă, nici dragoste nu știu dacă mi-ai pus în așteptare...
Mi-a rămas tăcerea amară care-ți precede râsul și lacrima scăpată dintr-un vis cu inima rănită,
iar tu știi că-mi place când taci, pentru că numai atunci ești prezent: când te țip
te bucuri că vocea mea nu te mai poate atinge
atât de departe ești în mine, ca și cum ai plânge prin ochii mei
cu respirația unui fluture îți cer să mă lași să te tac în tăcerea ta;
lasă-mă să-ți vorbesc și eu despre simplitatea cercului închis într-o singură noapte,
aceea în care orice poet vorbește cu propria-i nebunie,
dar nu... eu nu sunt poet. și oricum pe ei nu-i iubește nimeni,
fiindcă nici ei nu știu nimic despre dragoste
scrisul e așa... doar o invenție a inimii lor când zboară

pe când eram...

călătoream pe marginea unui vis
știind că voi cădea,
iar sufletul mi se va sfâșia în o mie de iubiri;
învățam să iubesc din mers
împingând vântul cu picioarele desculțe,
mă îndreptam spre foc
(numai acolo nu exista nicio frică)
doar pervazul ferestrei
îmi arăta că trăiam într-un spațiu,
mie-mi plăcea să-l numesc Casă
vrabia ce-și părăsea cuibul de sub streașină
îmi spunea că e doar un loc
unde-ți abandonezi pielea
de care te dezbraci
când treci la iubirea cu numărul o mie unu
nici nu știam să iubesc
nici iubită nu eram,
dar îmi ascundeam frica din cuibul vrabiei
în brațele unui zid sprijinit de umbre
îmi încălzeam picioarele înghețate în focul
întâmplării,
apoi plecam în următoarea călătorie
având cu mine doar amintirile
pe care le lăsam, de fiecare dată, la ușa altui zid
unde îmi construiam pe rând: vrabia,
streașina, fereastra, zidul...
până la temelia cuibului;
ușor, ușor, mă deprindeam cu arta zborului
printre frici
număram iubirile pierdute.
mă trezeam de fiecare dată din visul căutării
timpul uitase să-și facă timp
să mă găsească
pe când eu trăiam într-o aripă
dintr-un vis cu margini zdrențuite

Marin Rada: Chemarea

Te iubeam, deși erai
numai în imaginația mea,
inevitabilă
pe câmpia de maci,
ca un joc al sorții
în care îmi pusesem
speranța,

Într-o oglindă îți modelam
mai întâi zâmbetul,
cu tot cu dragostea
din privire,
apoi mă jucam
cu părul tău lung
care îți lovea umerii
alungând așteptarea,
te iubeam, deși rămânea
mereu între noi,
depărtarea,
tu erai în imaginația mea
fără trup,
numai dragoste,
numai lumină,
chemarea!...

Geta Lipovanciuc: Viața ca un fulg de păpădie

  versuri                                               

Între pământ și boltă, pe-ngusta sa cărare,
Se-nghesuie mulțimea, să-și ducă-n fală trai.
E unic podul vieții, între-un infern și-un rai,
Doar scurta pistă-a morții te ține-n tulburare.

Și-ai da și nopți, și zile, orice, doar să nu-ncuie
Cel lacăt al poverii nostalgicul final,
Dar totul e-o ninsoare, un fulg căzut banal,
Ce prinde aripi sacre și iar spre ceruri suie.

Păcat e, că sfârșitul ne-adoarme-n șovăire.
Pribegi suntem aicea, ca ceara-n lumânări.
Când lanțul ne sugrumă, în greu din desfrânări,
Abia atunci din piepturi mai iese pocăire.

Și-atâta de netrebnici, stângaci și făr-lumină
Ne suportăm, că unii ar împărți mormânt
Cu cel de-mpărtășește minusculu-i pământ,
Pierzând că mai există iertarea cea divină.

Și ne-aruncăm din haina uitată printre molii,
Să-ncapă și păcatul în cel de-o va purta.
Zadarnică-ncercare-i cu cerul a curta,
Că,-n loc de mici favoruri, vin lacrimile bolii.

De-ar fi etern s-o ducem, trăi-vom omenește?
Am sătura flămânzii sau încălța desculți?
Am împărți din pită, la cină, cu cei mulți
Sau, de dureri străine, să plângem creștinește?

Am îngriji și corpul, și mintea cea mlădie,
Să îi păstrăm, prin zâmbet, splendorile firești?
Când toate nu-s, iubirea, în straiele-i lumești,
Ne înfrățește viața c-un fulg de păpădie.

Mioara Băluță: ***

===================

cine nu doarme noaptea
visează ziua
oamenii pe care îi iubește
atât de frumoși
în visele cu ochii deschiși
oameni cu licăriri jucăușe pe față
în piept în palme alături de care
se poate încetini sau accelera
o secundă două trei
bărbați ridicați
deasupra propriilor arme
femei în inima cărora
toată lumea bate și murmură
oameni ca o ieșire de incendiu
din propriile coaste un adăpost
unde orice viețuitoare
nu se va simți niciodată singură

======================

Veronica Pavel Lerner: Când ceilalți sunt departe

 când ceilalți sunt departe

vântul îți pocnește fața
respirația ți se întoarce
ca o mănușă
pe care n-o mai porți

scrii
fără sonor
precum glasul

pisica cerșește mângâierea
câinele linge stăpânul
pe tine
numai vântul

prin masca întoarsă
îți respiri sacadat
singurătatea

când ceilalți sunt departe

Nicolae Nistor: Urlet de câine -Urlet de Om

=====================

În cartierul meu ies la promenadă,
oameni bătrâni cu animale bătrâne,
fiecare are povestea de teatru uitată…
În locuri din care copii au plecat
nimic nu mai este binar din binar,
cifra unu sună strident și fatal…
Un om singur la televizor,
un om singur la tomberon,
un om singur în vagon,
un om singur pieton,
realitatea de fiecare seară
când liniștea nopții omoară…
Mai trece o salvare care strigă
adunarea în spitale de sticlă,
locul unde povestesc despre viață
discutând despre reforma în piață.
Nu vor prinde nimic din ce vor,
mulțumiți cu povești de televizor.
Cozi la medicamente surogat,
speranțele căzute de mult la pat
în cartierul meu de mult uitat,
normalitatea are miros de mat
în care timpul pare alterat.
Chiar de este ascuns în splendoare,
realitatea stă ascunsă și doare…
Nimeni nu știe când moare un om
auzi doar un urlet de câine-urlet de om!

============================

Andrada Ilie: Fără tine

Tăcerea îmi era venin pe buze
Și mă sfâșia precum o spadă,
Norii din suflet păreau veșnice muze,
Și ploile nu încetau să cadă!

Îmi plouau ochii, o ploaie ce durea
Furtuna parcă îmi curgea prin vene,
Auzeam cum urlă iubirea,
În pieptul meu și inima cum geme!

Atunci am înțeles ce e iubirea
Că fără tine nici măcar nu-s eu,
Că-mi plouă ochiii, că mi-e goală privirea,
Că nu pot fără tine dragul meu!

Și că atât de mult te pot iubi,
Că fără tine soarele mi-e foc
Zâmbetele-mi sunt răni sângerii
Și-n lumea mea nu îmi mai găsesc loc!

Dumitru Ichim: Întoarcerea din vacanță

===================

De prin pădurile mele,
într-o scăfiță de brad,
ți-am adus fragii sălbatici
și un fluier.

''Pe rotundul acesta
pui buzele,
închizi ochii
și te gândești la mine,
iar cântecul va curge de la sine'',
ți-am spus întru-nceput.

Ce fel de cântec o fi fost?
Că unul altui fluierul schimbând,
ideea ne-a venit
că n-ar fi rău
să nu mai irosim pe lemn
sărut după sărut...
Și fragii au urmat la rând
amirosind ca trupul tău
din fluierul pierdut...

www.dumitruichim.com

Atila Racz: Nu vrea să te pierd

   versuri                          

Știi

poetul
nu adună decât suflet
nu adună decât nefericiri
nu adună decât vise

Și cum vei fi fericită?

Cum crezi că poți

numai din dragoste
să trăiești?

Știu că inima ta este încăpătoare

știu că nu-ți trebuie nimic
mai mult decât zborul
mai mult decât clipele acelea
în care ve fi simțind
că plutești

dar uneori iubire

cred că

este prea târziu
prea târziu să mă schimb
prea târziu să mă încumet

nu mai am timp să încep

o altă viață

chiar dacă te iubesc

atât de mult
atât de adânc
și nu
nu vreau să te pierd.

Vlad Anghelescu: Esența durerii

Esența durerii

esența durerii?

o larvă

rănită

amintindu-și

de vara

unui fluture

pe noptiera

morții

sufocându-se

cu polen

Paulin Octavian: Rime prin ploaia de seară

       poezie                                  

Aștept să mai apară soarele,
cu toate că ziua aproape s-a dus,
după ploaia ce a răcorit trotuarele,
am început să mă simt în plus;
n-am nici câini de plimbat, nici copii,
nici bilet la concert sau metrou,
doar o vârstă cu melancolii
la care greu mai începi ceva nou...

Optimismul mi-a plecat în vacanță,
demult cred că-și dorea un concediu
și prin ploaia revenită cu aroganță,
de unul singur mai caut un remediu
la disperarea aceasta sublimă
cu care mă mai amăgesc că se poate
clădi un destin pe o rimă
și-o ploaie-n amurg, peste toate...

                                                                                                   

Gina Zaharia: Vioara de duminică

  poezie                                    

îți scriu cu acele apusului
și iată
mâna-mi sângerează
abia acum văd câți ghimpi
au prins rădăcini în palmă

în carul mare am lăsat prima noastră vioară
se degradase de-atâtea nuanțe
și-apoi îți cântase prea mult
pe notele celuilalt tu
începuse să fure
înălțimi și adâncuri

în coamele cailor sălbatici ai inimii mele
am prins iubirea
apoi am strigat sunteți liberi
dezorientați-vă
pierdeți cadența prin care m-ați aflat
la marginea unui ocean
scrijelind valurile

să nu vă mai prind pe țărmul meu
îmi adun scoicile în care am trăit
câteva furtuni
și-o vară nebună
apoi voi porni spre ghețari
să-i îmbrățișez cum îmbrățișează vântul
zvonul
că am fi fost doar un lan de duminică
într-un anotimp secetosGina zaharia: Vioara de duminică

Mirela Duma: Nostalgia unei iubiri

  poezie                                     

Riscuri care te apropie
de Dumnezeu
cu inima ca o piatră de moară
sau
ca o piatră de iaspis

aproape de începuturi,
luminând o istorie

Noaptea mai îndepărtată
de stele
coboară în liniştea câmpiei
oglinzi
prin care vei crede
că cerul înainteaza spre tine

rezervăndu-ți locul acesta

pentru o altă
iubire

Savu Popa: O cântare psaltică

=======================================

În vis sunt într-o biserică,
dimineața devreme.
Intru în altar, duc în mâini un buchet care răspândește
o mireasmă
înțepătoare,
las pe scaun buchetul,
hârtia se dezvelește, se sfărâmă,
bucățelele cad jos, devin furnici ce aleargă prin toate colțurile,
dincolo de altar începe o cântare psaltică
pe voci puține care îmi dau impresia unor brațe
ieșind la suprafața apei, agitate,
încercând să se prindă unul de celălalt.
Preotul mă roagă să merg
în spatele bisericii, să deschid geamul,
prea mare zăpușeala, devine deja toxică.
S-a adunat lumea, ies,
în spate, două strane libere,
încep să mă urc, privesc în sus,
biserica fără tavan,
mi se înfățișează un cer
de creste montane, mult prea înghesuite, strivite,
am senzația că le pot atinge,
mă opresc, privesc în jos, sunt urcat pe o scară
răsărită de nu știu unde, o scară metalică,
ce se clatină în toate părțile,
mă cuprinde frica, sunt la
zeci de metri de pământ,
la baza scării cineva râde, încearcă să-mi dea ceva,
insistă, râde isteric,
nu ajung la el, nu mai pot face nicio mișcare,
aștept, tremur din tot corpul,
mintea mi s-a sfărâmat precum
acea hârtie ce învelise mai devreme, nimicul.
Dintr-o dată scara se clatină ca un pendul,
când mă îndepărtez, când mă apropii
de perete,
mă țin doar de capetele ei,
sunt foarte sus, mai sus de atât nu se poate ajunge,
cerul a dispărut,
în locul lui, niște vene formează
o plasă de păianjen,
după ce închid ochii
se iscă un gol cenușiu unde, rând pe rând,
încep să se deschidă guri
intonând, pe măsură ce apar,
aceeași cântare psaltică,
guri întunecate, uscate, scobite
în interiorul unor capete de paie.
Aerul vibrează atât de puternic încât
acesta devine o gură în care mă las înghițit.
Înăuntrul gurii,
întuneric arzător, ochii încep să mă usture.
Gura căptușită pe interior
cu o lână împletită din viscere aburinde.
Și miroase a ars, cuvinte nerostite trosnesc
ca niște oase aprinse.
Mă afund tot mai mult, sunt pe cale
să devin un punct, un bob negru de neputință,
privesc iarăși în sus,
se vede tot mai îndepărtat,
mai epuizat,
capătul acestei guri,
de-acolo, un soare costeliv, ca o smochină
uscată,
continuă să mă ardă în moalele capului.

========================================

Daniel Marian: melodie perfectă durerea

                                                     

întregind arşiţa ca o nestemată
cu fruntea din lemnul cel mai dulce
de mestecat pe sub unghii

se va percepe taxă adăugată precum
şi taxă inversă la penurie glaciară
când nu vom mai avea deloc zile

ne uităm alături şi întindem mâna
dar nu mai e nimic de atins de apucat
ne sfredilm între noi speranţele
născute bolnave unele chiar moarte

ţipăt lugubru care frige plămânii
unde s-a dus tot timpul?
nu e la tine? nu e la tine? nu e nu e

Cornel Florin Cubleșan: Cântec de petrecut vara

poezie

Într-o vară
o să-mi cânte și mie albina
când voi fi păpădie
și voi împodobi grădina
într-o vară
o să mă sărute o stea de licurici
când voi fi frunză de rouă
și alean
și voi fi împodobit cu pene
și îngulerat
cu mult negru și alb
și-ți voi umple de cântec grădina.
Oh
rău va fi va fi când vara
se va fi dus
și pe grădină lacătul
de plumb va fi pus.

Firoiu Cristina Maria: Mă duc să cumpăr trandafiri și-un dor

=======================

Am auzit prin târg că se vorbește
Că eu nu știu să cumpăr trandafiri,
Și-mi vine să înjur pe țigănește
Că nu-i așa, am urme de la spini!

Și-mi cer iertare că voi scrie asta,
Dar imi permit să-mi folosesc cuvântul,
C'-am înțeles că nu știu nici ce-i rasa
Amorului ce-și iartă tot trecutul.

Deci,
Se mai întâmplă să te uit în mine
Cumva, adânc, într-o mirare goală...
Și când întind privirea peste tine
Se-'nchină ochii la iubirea oarbă.

Poți spune multe, cum că m-am prostit,
Că nu mai e la modă să te port firesc,
În tot ce simți că-mi este pustiit
Port un curaj rănit că te iubesc.

Nu mai aștept să înțelegi ce poți,
Aceasta, poate-a fost... greșeala mea,
Sunt doar un chip ce a fost tras la sorți
Să-și lase un sărut pe mâna ta.

Tu poți să-l ștergi sau poți să-l amintești,
Îți las două câștiguri din trecut,
În mine te-am "brăzdat" ca să mai crești
Și ai, deja, tulpini de suflet brut.

Și o să știi că port ceva în mine
Ce nu mă lasă uneori să văd
Decât dacă în liniște e bine
Sau dacă-'n zbor e și puțin prăpăd.

Mă duc să cumpăr trandafiri și-un dor,
Se potrivesc tăcerii mele vii,
Și-apoi imi cos o aripă în nor
Să-mi îmblânzesc și ploaia de pe zi.

===========================