Savu Popa: O cântare psaltică

=======================================

În vis sunt într-o biserică,
dimineața devreme.
Intru în altar, duc în mâini un buchet care răspândește
o mireasmă
înțepătoare,
las pe scaun buchetul,
hârtia se dezvelește, se sfărâmă,
bucățelele cad jos, devin furnici ce aleargă prin toate colțurile,
dincolo de altar începe o cântare psaltică
pe voci puține care îmi dau impresia unor brațe
ieșind la suprafața apei, agitate,
încercând să se prindă unul de celălalt.
Preotul mă roagă să merg
în spatele bisericii, să deschid geamul,
prea mare zăpușeala, devine deja toxică.
S-a adunat lumea, ies,
în spate, două strane libere,
încep să mă urc, privesc în sus,
biserica fără tavan,
mi se înfățișează un cer
de creste montane, mult prea înghesuite, strivite,
am senzația că le pot atinge,
mă opresc, privesc în jos, sunt urcat pe o scară
răsărită de nu știu unde, o scară metalică,
ce se clatină în toate părțile,
mă cuprinde frica, sunt la
zeci de metri de pământ,
la baza scării cineva râde, încearcă să-mi dea ceva,
insistă, râde isteric,
nu ajung la el, nu mai pot face nicio mișcare,
aștept, tremur din tot corpul,
mintea mi s-a sfărâmat precum
acea hârtie ce învelise mai devreme, nimicul.
Dintr-o dată scara se clatină ca un pendul,
când mă îndepărtez, când mă apropii
de perete,
mă țin doar de capetele ei,
sunt foarte sus, mai sus de atât nu se poate ajunge,
cerul a dispărut,
în locul lui, niște vene formează
o plasă de păianjen,
după ce închid ochii
se iscă un gol cenușiu unde, rând pe rând,
încep să se deschidă guri
intonând, pe măsură ce apar,
aceeași cântare psaltică,
guri întunecate, uscate, scobite
în interiorul unor capete de paie.
Aerul vibrează atât de puternic încât
acesta devine o gură în care mă las înghițit.
Înăuntrul gurii,
întuneric arzător, ochii încep să mă usture.
Gura căptușită pe interior
cu o lână împletită din viscere aburinde.
Și miroase a ars, cuvinte nerostite trosnesc
ca niște oase aprinse.
Mă afund tot mai mult, sunt pe cale
să devin un punct, un bob negru de neputință,
privesc iarăși în sus,
se vede tot mai îndepărtat,
mai epuizat,
capătul acestei guri,
de-acolo, un soare costeliv, ca o smochină
uscată,
continuă să mă ardă în moalele capului.

========================================