=============================================
''Arunci sublimul peste noi şi benevol mă încovoi,
ca să mă plec, Poete,
Că, nu ştiu altcumva să-ţi spun, câtă lumină eu adun
în braţe violete...''
Şi ce izvoare despleteşti, în zbor de fluturi nefireşti,
cu ţipete de-o clipă,
Ca şi cum, viaţa s-ar opri, în braţele cu poezii,
din sfânta sa risipă.
Mai dai o vină pe-un păcat şi calcă luna pe oftat,
ca pe o piatră rară,
Atârnă greu un gând ascuns şi parcă nu e de ajuns,
să-l ştii pe din'afară,
Ca pe-o obsesie de ''nu'', când ai cu cerul rendez-vous
şi-ţi ninge cu blesteme.
Un ''da'' sfios şi recurent îşi pune-amprenta pe prezent
şi, vai, cum, versul geme!
Şi-n ce vâltoare te despoi, de un suspin pictat în doi,
pe-un fir de păpădie,
Şi curge vers din răni de noi, ca ploaia verde din zăvoi
şi alb de iasomie...
Nu este chin mai blând şi drag, ca morbul scribului pribeag,
ce-şi rupe din mândrie
Şi-mparte plăgi din trupul său, (ce jertfă-a propriului călău!),
în pâine purpurie...
Prea mult amar şi, ce bizar se scutură, ca un hoinar
de drumurile toate
Şi face un popas prelung, cât poeziile-i ajung
pe ziduri de cetate.
Nu-i niciun paj cu pieptul gol, el singur îşi arogă-un rol
de paznic de vocale,
El, luptărorul-nsingurat îşi face iglu şi palat
din farse lexicale...
Şi dacă, ne-nţeles, te stingi, în pânza albă de paingi,
ca-ntr-un arest pe viaţă,
Învaţă să priveşti pasiv, când nu ajungi la rogvaiv,
prin nopţile de ceaţă!
Un solitar cu visul frânt, e răstignit în legământ,
pe-o margine de lume,
Cu poezia, (ce blestem), în care te gonesc şi chem,
dar nu te strig pe nume...
Arunci sublimul peste noi, vindecătoare stea de ploi,
cu lacrimi de mătase,
Ca şi cum haina ţi-e prea grea, mai rupi un colţ de catifea
de pe-un morman de oase.
Şi-mbraci în simfonii de rai, un scâncet mov, de păr bălai,
ce-aşteaptă vindecare,
La poarta iadului din noi, unde umilă mă-ncovoi,
o biată cerşetoare...
ca să mă plec, Poete,
Că, nu ştiu altcumva să-ţi spun, câtă lumină eu adun
în braţe violete...''
Şi ce izvoare despleteşti, în zbor de fluturi nefireşti,
cu ţipete de-o clipă,
Ca şi cum, viaţa s-ar opri, în braţele cu poezii,
din sfânta sa risipă.
Mai dai o vină pe-un păcat şi calcă luna pe oftat,
ca pe o piatră rară,
Atârnă greu un gând ascuns şi parcă nu e de ajuns,
să-l ştii pe din'afară,
Ca pe-o obsesie de ''nu'', când ai cu cerul rendez-vous
şi-ţi ninge cu blesteme.
Un ''da'' sfios şi recurent îşi pune-amprenta pe prezent
şi, vai, cum, versul geme!
Şi-n ce vâltoare te despoi, de un suspin pictat în doi,
pe-un fir de păpădie,
Şi curge vers din răni de noi, ca ploaia verde din zăvoi
şi alb de iasomie...
Nu este chin mai blând şi drag, ca morbul scribului pribeag,
ce-şi rupe din mândrie
Şi-mparte plăgi din trupul său, (ce jertfă-a propriului călău!),
în pâine purpurie...
Prea mult amar şi, ce bizar se scutură, ca un hoinar
de drumurile toate
Şi face un popas prelung, cât poeziile-i ajung
pe ziduri de cetate.
Nu-i niciun paj cu pieptul gol, el singur îşi arogă-un rol
de paznic de vocale,
El, luptărorul-nsingurat îşi face iglu şi palat
din farse lexicale...
Şi dacă, ne-nţeles, te stingi, în pânza albă de paingi,
ca-ntr-un arest pe viaţă,
Învaţă să priveşti pasiv, când nu ajungi la rogvaiv,
prin nopţile de ceaţă!
Un solitar cu visul frânt, e răstignit în legământ,
pe-o margine de lume,
Cu poezia, (ce blestem), în care te gonesc şi chem,
dar nu te strig pe nume...
Arunci sublimul peste noi, vindecătoare stea de ploi,
cu lacrimi de mătase,
Ca şi cum haina ţi-e prea grea, mai rupi un colţ de catifea
de pe-un morman de oase.
Şi-mbraci în simfonii de rai, un scâncet mov, de păr bălai,
ce-aşteaptă vindecare,
La poarta iadului din noi, unde umilă mă-ncovoi,
o biată cerşetoare...
========== Violetta Petre, versuri, versuri, versuri ================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu