Oana Frențescu: Comunicăm

  poezie                                                    

o liniște de piatră-i fixată pe nicovala urechii
culorile se respiră ca niște răni prin aerul tulburat
visul a plecat cu tot cu pași
într-un cântec de noapte

existența uitată acoperă pagini albe cu note înalte
peretele alb clipește
brațele se nasc digital pe taste
închipuirile sar din unghiuri ascuțite
tu levitezi înalt până la febră și vid

comunicam în roz când cerul a glisat în vernil
hașurând trecerea spre roșu
literele au căpătat dinți portocalii
umbra mea oarbă mă resoarbe
se face târziu
se face o veșnicie profană cu legiuni de gânduri
sincrone în același abandon rotund din matricea nopții