Adrian George Itoafa: Întrupat

Prin comparație cu cerul, pot fi
o nevăzută umbră,
o voce neauzită, acoperită-n glasuri
și întreb: eu pe pământul cărei ființe mă mai aflu?
Un leagăn legănat de vânt, când eu continui să te-avânt,
un cap ascuns în toată duna de la țărmul mării,
nici timpul nu mă vede?
Trecând pe trupul meu inert, vezi mușchii verzi
crescând pe trunchi și-adormi confuză-n mine,
un orb ți-a luat inima și începe să-mi recunoască glasul,
aleargă după mine reanimând speranțe.
Ochii închiși sunt căutare, un vis aflat la margine de seară,
un întrupat ce nu găsește alinare, și-n mine pernanentă-i seara.