Mihai Merticaru: Poezie

 BEŢEŞTI

… aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină
la intrarea în satul natal
aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări

acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii
de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea

aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile
mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii
strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac
liniştea izvorăşte din fiecare piatră

din pustiul zilelor îndoliate
din atâtea răni nevindecate

din clipocitul gândurilor nerostite

din pădurea rămasă doar în amintire
şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre

Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei

ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară

paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri

şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin

bruma dimineţilor de fum

în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii

şi auzi ecoul carelor de lemn

neamurile te urmăresc de după gardurile într-o

rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune
străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz
ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu

prin oase îţi curge o înserare

care mult te doare
prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor
cu rod jefuit de nerod

cocorii pleacă rânduri- rânduri
de-atâta pustietate mult te mai
îngânduri…

URCAT ÎN ŞAUA GÂNDULUI

… înzestrat cu nestăvilită sete de azur
şi zări aprinse
urcat în şaua gândului sprinţar
străbat marginile nemarginilor
cu pajişti astrale

pentru a dezlega tâlcuri de pe toţi versanţii
fiorului metafizic şi
mesaje încifrate într-o bâlbâială
de întâmplări

mă avânt pe culmile abisului
prin infinitudinea galaxiilor Universului
printre cele nouă ceruri ale neputinţelor
omeneşti
prin deşertul promisiunilor falacioase
prin inima presupoziţiei cu miros de dojană
şi prin adâncul adâncurilor fără hotare

mă rătăcesc printre stelele şi castelele
din Calea Lactee
prin jungla de veacuri şi milenii

printre comorile versetelor sacre

prin lumea aceea încă necreată dintr-un

munte de marmură

prin universul din monada lui Leibnitz

printre echinocţii şi solstiţii

printre axiome şi paradoxuri

şi mă regăsesc transfigurat în sinele meu

cu amintirea unui suflet zdrenţuit

mai înţelept cu un ochi de stea
mai sărac cu o aprehensiune
mai bogat cu o taină faustiană…