Valeria Paștiu Gușeilă: Catrene

Ne-a pedepsit amarnic bătrânul Demiurg, ori dracu
Cu-un „An patru” aprig și nebun.
Omenirea osândită. Viață c-an surghiun.
Morții să ne fie duși la cimitir … cu sacu.
Că-i mâna lui satan, am înțeles din clipa-n care
Nenorocirea s-a extins –n lume atât de tare,
Și dând, nedând la zvonuri crezământ,
Vedeam ceasornicul spre cei bătrâni bătând.
Vânătorul de vieți omenești nu se joacă
Pe tinere flori bolnave - virusul atacă!
O fi având satrapul – un plan de plivitură?
Dar Doamne, de ce atâta ură?
O, gurile noastre, dintr-o dată cum tăcură!
Și vocea cea mai tare cum s-a stins!
Speranță și teamă, dorință nespusă și ură
Început de „An cinci” , în ploi reci ne-a prins.
Și-așa, la drept vorbind, mi-a fost întâiul gând:
Să scriu catrene. Simple și mângâitoare,
Spre-a-mi obloji cuvântul și sufletul flămând
Aleanuri, frângeri, greulecuitoare.
Sărmane cuvinte virgine, răbdătoare!
Nădejdi de rodiri, bruiaje în larg,
Remedii gâfâite, de toate se strâng pe catarg
Acestui „tărăboi” doar rațiunea-i dejucătoare!
Dar morții cei fără sfârșit de-ar inocula-n noi - o pildă altoi:
„ Să învățăm să dăm nume fiecărei nașteri din noi”
Poate - am alunga „ imaginea copacilor indiferenți și goi” ,
Poate - am isca primăvara și sfârșitul acestui mare război.