Repet un destin patologic, sub frunte cresc gândului , nimb.
E viața, galopul la umbra din mărul grădinii cerești,
Mi-e sprijin Cuvântul la bolta luminii din aștrii lumești.
Aprinse duc sfere de veacuri, povești cu a fost și va fi,
Copacul de vise-nviază o frunză de jar dintr-o zi.
Mi-e datul în mări de albastru, ce-o vrajă pe ochi mi-a țesut,
Să nu știu elipsa pe care lumina-mi scăpa-va din lut...
Pe buze port încă petale, parfum de la flori pământești,
Îmi port către stele tot dorul de iriși din pleape lumești.
Mă tremură doruri în dansul pe lângă Calea Lactee,
Mă cere matricea în arcul întins de tine, Femeie!
Ecouri de gânduri colindă, vitralii-nghețate de lumi,
Ni-e soarta un cântec de stele, șoptită-n arpegii postumi,
Din piatră de-am fi multe ere am stinge-n cremeni de-orbite,
În inimi n-ar plânge durere, lacrimi n-ar curge ...strivite.
Cuvântul ce sprijină ceruri, deschide ferestre la gând,
Pe visuri pogoară speranțe, scântei galaxii aprinzând.
Misterul ce viața o cheamă, nu află răspunsul în noi,
Ne poartă spre gara finală, un tren fără drum înapoi!
Vârtejul mă poartă ironic prin stele uitate-n netimp,
Întors către Terra, prind crucea ce soarta năimit-a s-o plimb.
Spre mere pășesc diabolic, păcatul cu rouă mi-l spăl,
Femeie, mireasa iubirii, primește-mi dorirea sub văl!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu