Cât mi-e dor să visez într-un leagăn sub tei
când seara-și varsă ploaia pe la ulucul nopții,
pașii tăi cadențat merg în ritmul pașilor mei,
mână-n mână noi doi petrecând echinocții.
Pe sub tălpile goale simt rana frunzei moarte,
noi înșirăm pe ață roade dintr-un castan,
brațul tău strâns mă ține simt cum inima-ți bate
străbătând anotimpuri zi de zi, an de an.
A ruginit salcâmul sfios frunza-și dezbracă
în freamăt de crengi vântul umblă pribeag,
din vechiul turn un clopot încă mai bate parcă,
jelind plecarea toamnei pe drumeag.
Ca un râu clipocind anii curg spre apus,
mai irigă câte-o floare uitată prin lunci
într-un zbor a târziu pleacă niște ierunci,
cu un cânt de adio anii noștri s-au dus.
Prin al serii vitraliu văd frunzele moarte,
e un vals ce-l dansează purtate de vânt,
amintirile zboară și ne poartă departe
de la iad pân'la rai și-napoi pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu