Vasile Dan Marchiș: Darul cel mai de preț

(Muza mi se destăinuie)

”Dacă ai considerat că nu atunci
te simți un poet împlinit
prin faptul că poți mânca și dormi când dorești
sau că poți face altceva după bunul tău plac
ci când îți dau eu răgaz de la scris...
Și legat de faptul că unii se întrebau
că ce dar pe măsură mi se cuvine mie
când văzându-te că te afli în pregătirea
să-mi oferi cel mai de preț lucru posibil...
Când unii uitându-se la averile lor nesfârșite
se întrebau în sinea lor sau în glas deschis
că ce bunătăți o să-i dai muzei,
adică mie, ce nu au ei...
Doar n-o să-i dea marea cu sarea!...
Când te doseai intrând într-un întuneric deplin,
spuneai că faci asta
să nu-ți sustragă ochii fie o rază de lumină,
nu mai spun de alte cele!...
Atunci unii s-au întrebat
(când prin bezna în care ai intrat,
n-ai la mână nici măcar o lumânare)
ce legătură are asta cu darul pe care
dorești să-l oferi muzei?...
Da, ai dovedit atunci că darul pe care
deja mi l-ai oferit este toată atenția ta!...
Pentru asta iată-mă!
Scrie că m-ai dobândit ca recompensă sau premiu
nu ca pe un lucru oarecare,
pentru a nu încadra ceva fără noimă,
în istorie, în geografie sau mai amplu în viitor…”