Fără suflu, fără viață, prin neant, plutind să cate,
Două ramuri care, strânse, strălucesc genuni feerii,
Modelând, după cum timpul curge-n valuri, gravitate,
De un astru mic ori mare, dând clepsidrelor, nuanță,
Ca abisul și lumina să picteze când se-nalță,
Lungi spirale închegate cu vlăstari de laminină,
Din călcâi până la creștet și adânc în rădăcină.
Undeva-n adâncul lumii, noi religii stau să crească,
Căpătând o nouă formă printre cruci de molecule,
Ne-nțelese încă-n cuget, așteptând câte-o caleașcă,
Să răstoarne noi pământuri, ridicând pe cer, formule,
Mult prea mari să le discearnă orice fulg curat de rouă,
Ori vreun strop ferit de lacrimi, neudat, cu haina-i nouă,
Ridicând ce numai inimi ar putea să deslușească,
Fără calcule... formule... când învață să iubească...
Tu, văpaie a căldurii ce din pântec crești pustie,
Înțesând în calea-ți, lutu-mi, temnițând celula-mi dulce,
Lasă-mi toate ce le caut, să pricep... o, reverie...
Căci de mii de ani tot caut, suflul meu, pe cer să-și culce,
Greu-mi creștet din pământul ce-l ales-am să-ncolțească,
Dar, cu timpul, să respire... mări ce-l fac să-mbătrânească...
Tot, umblând, uitând milenii... iar... prin neguri să răzbată,
Căutând lumini ce n-are... să le afle niciodată...
Tot așa crescut-au munții, înțepând al mării pântec,
Pieptănând cu grijă, cerul, înnodat în nori de ceară,
Cu același foc de veacuri ce răsună într-un cântec,
Îmblânzind cu glasu-i, vântul, a ce-a fost odată, fiară...
Dar acum, doar o scânteie pusă-n lemn uscat de cruce,
Pentru cei ce-și rod genunchii când se cată la răscruce...
Poate-așa să-și umble-n cuget, culegând pui de lumină
Ce se-ascund în întuneric... printre stropi de laminină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu