- I -
Leneșul din mine care tot timpul se culcă târziu, la înmugurirea orelor de dimineață, se bucură când ajungem la bariera de la intrarea de la magnifica fortăreață din Halifax, un obiectiv turistic care neapărat trebuie văzut. Zic în gândul meu: '' Așa-ți trebuie Matei că tot timpul mă scoli când e somnul mai dulce, ba că să nu ne prindă traficul, ba că n-am plătit 4000 de dolari, avionul, hotelul și închirierea mașinii ca să le soilim pe aici, când puteam să o facem ''in special'' acasă, ba că nu găsim locuri de garat, dar câte motive nu găsește omu' ista?'' Săracul copil! Ce păcat are că s-a născut curat, ordonat și cu capul pe umeri ca maică-sa, spre deosebire de mine o tigoare leneșă, certat cu toate cuviințele, absolvent al Academiei de Gafologie și cu capul adormit în poala vreunei cumulus nimba. Ne plimbăm cu mașina în jurul cetății stelare ca să omorâm timpul, după mine ca poet ( au, să nu cumva să mă audă credincioșii!) cea mai nobilă meserie și meșteșug amirosind ca fânul de curând cosit în care mort am adormit. Toată lumea grijulie încearcă nu cumva să nu omoare timpul și ține la el ca la comoara din Insula Șerpilor! Zice copilul: ''Tată, hai cu mine la pescuit!'', ''Nu am timp astăzi, mâine! '' Nevasta, ca orice femeie, că nu degeaba a făcut-o Dumnezeu frumoasă, ca toate imperiile urâte sa cadă dintr-un moft și dintr-un soft se dă pe lângă el: ''Honey, diseară hai să fim mai romantici!'' , ''Eh, și tu cu ale tale de muiere proastă, putem mânca și fără lumânări la diner, că n-o fi murit soacră-mea. N-am timp, fă! N-oi pierde pleașca de a lucra ore în plus plătite o dată și jumate!'' Toți se plâng de dihania asta de timp mințind că ''nu am timp'' aducându-i în ascuns acestui Moloh tot ce e mai frumos în viață. E o minciună a păgânului care se face că plouă când un poet îi spune de Chronos, cel care îi mânca pruncuții lui Madame Chronicoaia de dragi ce-i erau! Eu, poet din stirpea Regelui Poet, Zic: Omoară, dom'le, dihania aceasta a timpului și înfruptă-te cât mai mult din buzele dătătoare de veșnicie, du-te cu odrazla la pescuit, sau la fotbal, ca să nu îmbătrânești! Lasă timpul să se ducă pe Apa Sâmbetei, și fă duminică din tot ce e în jurul tău: Duminica ochilor frumoși, a copilului tău, duminica mamei tale. Nu spune veșniciei ''nu am timp de tine'', ci pierde timpul cu ea, îmbrățișeaz-o cât mai des că nu degeaba s-a scris ''Cântarea Cântărilor'' că zice iarăși Blagoslovitul Înțelept: Că este timp de a munci și timp de a te bucura de munca ta, că este timp de trăi și timp de a muri, că este timp de a construi și timp de a sfinți templul cu lacrima ce curge din topitul iubirii precum ceasurile de timp ale Pictorului cel din cerdacul plin de telescoape.
Uite, că eu și cu Matei am omorât timpul și ne-am mai intinerit din frumusețea Atlanticului din ograda lui Dumnezeu și sosit-a ora să ne plătim intrarea. ''Sosit-a ora'' dacă ne gândim bine nu e timp ci axa verticală a veșniciei și înveșnicirii. Ea trece direct prin inima lui Dumneƶeu și prin inima omului...
Din această dulce visare ne trezesc salvele de tun, trase la amiază, după tradiția Citadelei din Halifax, zidită de trupele britanice în 1749.
Din această dulce visare ne trezesc salvele de tun, trase la amiază, după tradiția Citadelei din Halifax, zidită de trupele britanice în 1749.
Ca un contrabalans la portul și fortăreața coloniștilor din Louisbourg aduși din Franța britanicii au început zidirea acestei citadele imense 1774-1776 pentru a supraveghea portul și a se apăra de atacurile coloniștilor francezi în coaliție cu băștinașii.
După tratatul din Aix-la- Chapelle cetatea Louisbourg a fost reîntoarsă Franței, iar Halifaxul a jucat un rol cheie în luptele rivale anglo-franceze pentru încă o decadă. Diferitele întărituri militare apărau pe protestanții nou veniți, de incursiunile acadienilor de origine franceză (catolici) aliați cu Confederația Wabanaki ( în special grupul de indieni Mi'kmaq). Războirea între ei a început la scurt timp după ce Ducele de Kent, Edward Cornwallis a sosit în iunie 1749 cu 1.176 de coloniști, în afară de familiile lor, să fondeze Halifaxul. Nativii Mi'kmaq s-au simțit înșelați de de britanici după tratatele semnate după războiul numit de istorici Father Rale War.
Cât ne-am rotit cu mașina nu ne-am putut da seama de faimoasa fortăreață decât că e vorba de o măgură în vârful căreia îți atrage atenția două catarge de corabie, iar de pe strada Brunswick Street renumitul ceas care a început să bată pentru prima dată pe 20 octombrie, 1803. Trebuie să facem o paranteză aici despre hilaritatea scopului acestui simbol al orașului. Prințul Edward, Duke of Kent, era comandantul șef al forțelor armate ale coloniilor britanice. din America de Nord. Ca militar, pentru care disciplina era pâinea soldatului, când a văzut că unii întârzie de la program a comandat din Anglia în 1800 un ceasoi de vreo câteva ori decât cel din Gara de Nord și l-a instalat pe dealul citadelei într-o clădire de trei etaje la unul din ele locuind familia celui ce avea grijă de ceas.
Urcăm, ocolind cu mașina pe dealul Citadelei, parcăm și intrăm printr-o poartă masivă. În stânga și în dreapta sunt soldați, încremeniți ca niște statui de piatră, îmbrăcați în hainele lor tradiționale de prin 1700- 1800, în care îți atrage atenția roșul vestonului și căciulile lor, să mă ierte Dumnezeu, ca o oaie din care lupul a mâncat jumătate și a suferit o obstrucție intestinală. Glumesc! E foarte impresionantă uniforma lor. Cum totul e făcut să jumulească pe turistul naiv de dolărași aici pentru o anumită sumă de bani poți fi soldat pentru o zi îmbrăcat ca în secolul XIX cu bonetă Glengary cu strălucitoarea insignă a Regimentului 78 Highlanders, cu ciorapi de lână, cisme și pușcă pe umăr. Dacă vrei să tragi cu pușca, alți bani, altă distracție. Pentru ca nici copii să nu fie scăpați din vedere cei între 6-11 pot participa în diferite programe printre care cel numit ''Xplorer Program''.
Amintirile mele cu armata nu au fost cele mai fericite. Eram în anul V la seminarul de Mănăstirea Neamț când au venit un grup de gradați ( ce or fi fost nu știu) printre care și femei să ne recruteze. Ne-au dezbrăcat în pielea goală și mie de rușine mi-au dat lacrimile când o namilă de femeie în uniformă mă apostrofează: ''Ce te smiorcăi, măi puță!'' Și cu un bastonaș îmi ridică intimitatea într-o hohot grețos: ''Asta e p... de popă! Ha,ha, ha...'' și eu plângeam. Atunci m-am jurat că nu voi mai fi umilit niciodată. În timpul școlii nu te luau în armată, așa că am m-am pregătit cu disperare să intru la facultate. Încă patru ani. Apoi examen de a intra la doctorat. 10 locuri pe țară, de la două facultăți. După doi ani, Dumnezeu să-l odihnească, Stăniloae, la catedra cărfuia eram, mi-a făcut rost de o bursă internațională în America și astfel încă trei ani ferit de umilință. Pe mine m-a traumatizat batjocorirea și glumele scârboase la adresa bieților seminariști așa că după ce mi-am dat examenele la Princeton, New Jersey, în 1973, m-am gândit ca nici unul din copiii mei să ajungă să facă armată , în loc să mă întorc în țară, am fugit în Canada. Ironia soartei a fost când Matei și Dumitru Jr , de bună voie și nesiliți de nimeni, s-au înscris în armată, deși armata nu e obligatorie. Pe Matei l-am convins să renunța, dar pe Chris (Dumitru) nici vorbă. Dumnezeu l-a păzit și în Afganistan și în Kuweit și în alte părți ale lumii.
În vreme ce mă gândeam la rănile unui copil nevinovat iată trece în defilare un grup de soldați, îmbrăcați ca Regimentul 78 Highlanders, cântând din cimpoaie și bătând veseli din tobe. ''Vezi, Matei, ăștia se laudă cu cimpoiul, dar ei nu știu că l-au luat de la strămoșii noștri daci! Ca și baseball-ul lor, care nu e altceva decât jocul de oină. Vezi ce mică e lumea? Și noi habar nu aveam!
- III -
Dumitru Ichim
După tratatul din Aix-la- Chapelle cetatea Louisbourg a fost reîntoarsă Franței, iar Halifaxul a jucat un rol cheie în luptele rivale anglo-franceze pentru încă o decadă. Diferitele întărituri militare apărau pe protestanții nou veniți, de incursiunile acadienilor de origine franceză (catolici) aliați cu Confederația Wabanaki ( în special grupul de indieni Mi'kmaq). Războirea între ei a început la scurt timp după ce Ducele de Kent, Edward Cornwallis a sosit în iunie 1749 cu 1.176 de coloniști, în afară de familiile lor, să fondeze Halifaxul. Nativii Mi'kmaq s-au simțit înșelați de de britanici după tratatele semnate după războiul numit de istorici Father Rale War.
Cât ne-am rotit cu mașina nu ne-am putut da seama de faimoasa fortăreață decât că e vorba de o măgură în vârful căreia îți atrage atenția două catarge de corabie, iar de pe strada Brunswick Street renumitul ceas care a început să bată pentru prima dată pe 20 octombrie, 1803. Trebuie să facem o paranteză aici despre hilaritatea scopului acestui simbol al orașului. Prințul Edward, Duke of Kent, era comandantul șef al forțelor armate ale coloniilor britanice. din America de Nord. Ca militar, pentru care disciplina era pâinea soldatului, când a văzut că unii întârzie de la program a comandat din Anglia în 1800 un ceasoi de vreo câteva ori decât cel din Gara de Nord și l-a instalat pe dealul citadelei într-o clădire de trei etaje la unul din ele locuind familia celui ce avea grijă de ceas.
Urcăm, ocolind cu mașina pe dealul Citadelei, parcăm și intrăm printr-o poartă masivă. În stânga și în dreapta sunt soldați, încremeniți ca niște statui de piatră, îmbrăcați în hainele lor tradiționale de prin 1700- 1800, în care îți atrage atenția roșul vestonului și căciulile lor, să mă ierte Dumnezeu, ca o oaie din care lupul a mâncat jumătate și a suferit o obstrucție intestinală. Glumesc! E foarte impresionantă uniforma lor. Cum totul e făcut să jumulească pe turistul naiv de dolărași aici pentru o anumită sumă de bani poți fi soldat pentru o zi îmbrăcat ca în secolul XIX cu bonetă Glengary cu strălucitoarea insignă a Regimentului 78 Highlanders, cu ciorapi de lână, cisme și pușcă pe umăr. Dacă vrei să tragi cu pușca, alți bani, altă distracție. Pentru ca nici copii să nu fie scăpați din vedere cei între 6-11 pot participa în diferite programe printre care cel numit ''Xplorer Program''.
Amintirile mele cu armata nu au fost cele mai fericite. Eram în anul V la seminarul de Mănăstirea Neamț când au venit un grup de gradați ( ce or fi fost nu știu) printre care și femei să ne recruteze. Ne-au dezbrăcat în pielea goală și mie de rușine mi-au dat lacrimile când o namilă de femeie în uniformă mă apostrofează: ''Ce te smiorcăi, măi puță!'' Și cu un bastonaș îmi ridică intimitatea într-o hohot grețos: ''Asta e p... de popă! Ha,ha, ha...'' și eu plângeam. Atunci m-am jurat că nu voi mai fi umilit niciodată. În timpul școlii nu te luau în armată, așa că am m-am pregătit cu disperare să intru la facultate. Încă patru ani. Apoi examen de a intra la doctorat. 10 locuri pe țară, de la două facultăți. După doi ani, Dumnezeu să-l odihnească, Stăniloae, la catedra cărfuia eram, mi-a făcut rost de o bursă internațională în America și astfel încă trei ani ferit de umilință. Pe mine m-a traumatizat batjocorirea și glumele scârboase la adresa bieților seminariști așa că după ce mi-am dat examenele la Princeton, New Jersey, în 1973, m-am gândit ca nici unul din copiii mei să ajungă să facă armată , în loc să mă întorc în țară, am fugit în Canada. Ironia soartei a fost când Matei și Dumitru Jr , de bună voie și nesiliți de nimeni, s-au înscris în armată, deși armata nu e obligatorie. Pe Matei l-am convins să renunța, dar pe Chris (Dumitru) nici vorbă. Dumnezeu l-a păzit și în Afganistan și în Kuweit și în alte părți ale lumii.
În vreme ce mă gândeam la rănile unui copil nevinovat iată trece în defilare un grup de soldați, îmbrăcați ca Regimentul 78 Highlanders, cântând din cimpoaie și bătând veseli din tobe. ''Vezi, Matei, ăștia se laudă cu cimpoiul, dar ei nu știu că l-au luat de la strămoșii noștri daci! Ca și baseball-ul lor, care nu e altceva decât jocul de oină. Vezi ce mică e lumea? Și noi habar nu aveam!
- III -
ISTORICA FORTĂREAȚĂ NAȚIONALĂ DIN HALIFAX, NOVA SCOȚIA ( continuare)
Inițial titlul acestei cărți ar fi fost ''Călătorie până la capătul lumii'', capătul lumii fiind după vikingi partea de răsărit a Atlanticului canadian printre care era și provincia Noua Scoție. M-a vrăjit, ca o poveste spusă de bunica, acest abur diafan de legendă și basm credința lor că aici se sfârșește lumea, și gândindu-mă la tărâmul de dincolo am găsit de cuviință că titlul ''Călătorie până la capătul lumilor'' are un potențial metaforic mult mai pregnant.
E în firea mea să caut fiecărui lucru ceva mai mult decât un speculativ Dasein, să văd ce e ''dincolo''. Dacă lumea nu ar avea un '' tărâm de dincolo'' ar fi numai geografie, dar nu lume.
Fiecare călătorie pentru mine are ceva de inițiere ( initium, in+ire=a merge în) și acest ''mers în, înspre'' este numai și numai spre ''tărâmul celălalt'' care este acel ''dincolo'' când lumea materială se logodește cu Spiritul, când biologicul suflării, viul nostru ca trup, rostește adevărata suflare - sufletul, care ne duce pe ''tărâmul celălalt'' să descoperim din cuvânt prin Cuvânt ca suntem nemuritori că moartea e un moft al timpului, pe când Suflarea (sufletul) nu se poate diviza precum materia, pentru că fiind ''chipul și asemănarea Unului'' își păstrează unitatea indivizibilă de spirit.
''Călătoria, zicea Ibn Batutta, te lasă fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor''. Naratorul poate descrie locurile, povestitorul trece dincolo de cuvinte, unde naratorul nu poate să ajungă. Povestitorul caută ''povestea'' locului, adică istoria ca urmă a omului-cuvânt.
Chiar dacă merg cu mașina prin Nova Scoția eu nu circul, nu mă deplasez, ci ''merg'', cu pasul nevăzut al spiritului, spre ''capătul lumii'' al fiecărui lucru. Un capăt are un sfârșit, dar fiind ''capăt'' e și ''cap'' și adâncimea metafizică o găsim în felul cum Moise descrie începuturile lumii din Geneză.: ''Bereșit bara Elohim...''. ''reș'' înseamnă '' cap, iar ''be+reșit'' = la început.
Citadela e un adevărat muzeu viu. Poza folosită reprezintă o parte din clădirile incintei, fiecare cameră reprezentând filele unei adevărate cărți de istorie: cum era bucătăria în acele vremuri, unde și cum dormeau soldații, etc., etc. ''Lumea e o carte, zicea Augustin, iar cei care nu călătoresc citesc doar prima ei pagină''.
Facem o pauză după vreun km de patrulat ne așezăm lângă un tun și bem o cafea. Îi povestesc lui Matei o anecdotă, apropos de istorie, despre o conferință a lui Nicolae Iorga la Cluj. Sala era plină, oratoria vestitului istoric mergea ca morișca de vânt. Se ridică un maramureșan cu țundră și cu clop și ridică mâna. ''Stai jos, țăran prost!'' îi zice profesorul și continuă prelegerea. După un timp ăla ridică din nou mâna și așa până când Iorga se enervează: ''Ia spune, țăranule, ce vrei să spui?'' ''No, tulai Doamne, zice acesta, rar și domol, apoiu di matali, dom'le profesor, lumea grăiește că ai mince peste mince, iar deasupra altă mince, dar eu cred că nu toată e bună!''
E adevărat că Iorga a fost un geniu în domeniul istoriei, indiscutabil, dar nu același lucru putem spune de dramaturgul sau poetul Nicolae Iorga. Increderea nelimitată în genialitatea sa uneori trecea de hilarul anecdotei când a propus în guvern pe un fost coleg al lui de școală care murise cu 4-5 ani în urmă.
Ce vreau să zic e că se crează o aură de infailibilitate în jurul unor personalități și în snobismul nostru ne lipsim de cel mai elementar și decent discernământ. ''Dă cezarului cele ale cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu''. Folosește ochelarii tăi că nu toți ochelarii sunt de folos, mai ales cele cu lentile pentru caii.
Acum o să pățesc precum Macedonski că o să mă urască toată lumea. Abia sosit la Seabury Western Thological Seminary primul lucru a fost să mă reped înfometat în biblioteca Facultății dde Teologie, din Evanston, Illinois, să cunosc scriitorii interziși de comuniști. Un braț de Cioran! Să fiu clar înțeles, nu neg genialitatea și sclipirile filosofice ale ilustrului cugetător. Unde are ''mince'', are ''mince'', jos pălăria și tot respectul cuvenit unui om cu care Dumnezeu a fost atât de generos. Când am început să citesc hărțuirile lui cu creștinismul și în special cu Sf. Pavel am rămas profund dezamăgit de teologul Emil Cioran. ''Savantele'' lui argumente sunt atât de puerile și ridicole că un seminarist din anul întâi ar putea să-i răspundă.
Ca fiu de țăran m-a durut inegalitățile lui numai și numai de a șoca. Discutam ''Pe culmile disperării'' cu scriitoarea Florica Bațu Ichim, membră în Uniunea Scriitorilor și autoare a peste zece de proză și poezie. Era mamă a șase copii. Cel de câteva luni era la sânul ei. ''Mai ai de trăit foarte puțin, i-a spus doctorul în față despre cancerul ei. Nu mai alăpta și începe chimeoterapia!'' Căuta un titlu pentru cartea la care scria, de cele mai multe în sala de spital. În zice: ''Ce culmi ale disperării a cunoscut sau a trăit omul acesta plin de sclifoseli metafizice? Să fii mamă, să ai cancer, să ți se spună brutal că vei muri într-un timp atât de scurt, că nu vei vedea pe Matei când va vorbi, sau când va face primii pași, că nu vei ști ce se va alege de copiii tăi fără de mamă ( Toma avea 11 ani, Cristina 10 și așa mai departe) asta numesc eu ''Culme a disperării''. Și astfel s-a născut titlul ''La porțile disperării, începutul speranței'' , carte prefațată de Valeriu Anania, ajunsă la a patra ediție și care a adus mângâiere, lumină, speranță în inimile cele mai îndurerate ale miilor și miilor bolnavi de cancer. (Cartea încă se poate comanda de la ''Librăria Sophia'') Și această speranță, prin harul lui Dumnezeu, a ținut-o în viață nu doi ani, cât au zis doctorii, ci douăzeci și trei de ani.
Pe lângă noi trece acum un grup de ostași scoțieni defilând în marșul ritmat de tobe și cimpoaie. Un neam fără simțul istoric manifestat prin aducerea aminte și prețuirea tradiției istorice este ca un om fără memorie. Istoria este povestirea despre ''facere'', nu e narațiune, ci ''geneză'', așa cum e tradusă prima carte a Scripturii.
Poate cea mai greșită interpretare a istoriei la români e cea a ''boicotării istoriei''. Unii nevăzând piramide pe la Craiova, sau Notre Dame-uri pe la Vâlcea vorbesc atât de savant de ''aistorie'' , ''boicotarea istoriei'' că dacă spui că nu înțelegi, snobii o să-ți răspundă că e cu totul altceva ce ne spun savanții. Pe lângă mărturiile arheologice mărturiile de documente scrise, istoria la români o găsim. în primul rând în limbă. Dacă toate documentele ar dispărea din limba română putem reproduce participarea noastră la istorie. Iată de exemplu cuvântul ''ticălos''. Suntem pe vremea turcilor. Cei din fanar erau aduși în Țările Române pentru a tălmăci voința turcilor care nu aveau voie să se spurce cu limba ''ghiaurilor''. Aceștia erau și aceia care strângeau birul, dările. La birul cerut de turci adăugau în pofta lor o sumă de două, trei ori mai mare. Bietul român nu mai avea cu ce să plătească și atunci grecoteiul se uita prin casă și vedea un covor ori ceva frumos. Ridica degetul spre lucrul ce trebuia confiscat și zicea: ''Ti kalos! , adică ''lucrul cel frumos''. Pe acest individ românul l-a numit ''ti-kalos-ul''.
Neamul nostru fost tot timpul în calea nomazilor și a invadatorilor. Faptul că nu ni s-au păstrat ''Notre-Dame''-le din lemn și operele de artă țesute sau cusute mă duc cu gândul la celebra afirmația a lui Ralph Waldo Emerson că dacă arheologii nu au descoperit chiloți de piatră,asta nu e o mărturie concludentă că omul primitiv ar fi umblat în pielea goală.
Limba unui neam este istorie și metaistorie, iar ''istoriciștilor'' care ne cer să le aducem ''chiloți de piatră'' ca ''evidență'' că am participat activ la istoria lumii aducem argumentul cel mai puternic - suntem și la propriu și la figurat care ne tragem ''lumea'' și ''lumina'' din izvorul aceluiaș ''lumen''. E ceeace Heidegger spunea despre Poezie că este ''spunerea Ființei'' și ''fondarea ființei prin cuvânt''. ( continuare, scuzați greselile de calculator)
E în firea mea să caut fiecărui lucru ceva mai mult decât un speculativ Dasein, să văd ce e ''dincolo''. Dacă lumea nu ar avea un '' tărâm de dincolo'' ar fi numai geografie, dar nu lume.
Fiecare călătorie pentru mine are ceva de inițiere ( initium, in+ire=a merge în) și acest ''mers în, înspre'' este numai și numai spre ''tărâmul celălalt'' care este acel ''dincolo'' când lumea materială se logodește cu Spiritul, când biologicul suflării, viul nostru ca trup, rostește adevărata suflare - sufletul, care ne duce pe ''tărâmul celălalt'' să descoperim din cuvânt prin Cuvânt ca suntem nemuritori că moartea e un moft al timpului, pe când Suflarea (sufletul) nu se poate diviza precum materia, pentru că fiind ''chipul și asemănarea Unului'' își păstrează unitatea indivizibilă de spirit.
''Călătoria, zicea Ibn Batutta, te lasă fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor''. Naratorul poate descrie locurile, povestitorul trece dincolo de cuvinte, unde naratorul nu poate să ajungă. Povestitorul caută ''povestea'' locului, adică istoria ca urmă a omului-cuvânt.
Chiar dacă merg cu mașina prin Nova Scoția eu nu circul, nu mă deplasez, ci ''merg'', cu pasul nevăzut al spiritului, spre ''capătul lumii'' al fiecărui lucru. Un capăt are un sfârșit, dar fiind ''capăt'' e și ''cap'' și adâncimea metafizică o găsim în felul cum Moise descrie începuturile lumii din Geneză.: ''Bereșit bara Elohim...''. ''reș'' înseamnă '' cap, iar ''be+reșit'' = la început.
Citadela e un adevărat muzeu viu. Poza folosită reprezintă o parte din clădirile incintei, fiecare cameră reprezentând filele unei adevărate cărți de istorie: cum era bucătăria în acele vremuri, unde și cum dormeau soldații, etc., etc. ''Lumea e o carte, zicea Augustin, iar cei care nu călătoresc citesc doar prima ei pagină''.
Facem o pauză după vreun km de patrulat ne așezăm lângă un tun și bem o cafea. Îi povestesc lui Matei o anecdotă, apropos de istorie, despre o conferință a lui Nicolae Iorga la Cluj. Sala era plină, oratoria vestitului istoric mergea ca morișca de vânt. Se ridică un maramureșan cu țundră și cu clop și ridică mâna. ''Stai jos, țăran prost!'' îi zice profesorul și continuă prelegerea. După un timp ăla ridică din nou mâna și așa până când Iorga se enervează: ''Ia spune, țăranule, ce vrei să spui?'' ''No, tulai Doamne, zice acesta, rar și domol, apoiu di matali, dom'le profesor, lumea grăiește că ai mince peste mince, iar deasupra altă mince, dar eu cred că nu toată e bună!''
E adevărat că Iorga a fost un geniu în domeniul istoriei, indiscutabil, dar nu același lucru putem spune de dramaturgul sau poetul Nicolae Iorga. Increderea nelimitată în genialitatea sa uneori trecea de hilarul anecdotei când a propus în guvern pe un fost coleg al lui de școală care murise cu 4-5 ani în urmă.
Ce vreau să zic e că se crează o aură de infailibilitate în jurul unor personalități și în snobismul nostru ne lipsim de cel mai elementar și decent discernământ. ''Dă cezarului cele ale cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu''. Folosește ochelarii tăi că nu toți ochelarii sunt de folos, mai ales cele cu lentile pentru caii.
Acum o să pățesc precum Macedonski că o să mă urască toată lumea. Abia sosit la Seabury Western Thological Seminary primul lucru a fost să mă reped înfometat în biblioteca Facultății dde Teologie, din Evanston, Illinois, să cunosc scriitorii interziși de comuniști. Un braț de Cioran! Să fiu clar înțeles, nu neg genialitatea și sclipirile filosofice ale ilustrului cugetător. Unde are ''mince'', are ''mince'', jos pălăria și tot respectul cuvenit unui om cu care Dumnezeu a fost atât de generos. Când am început să citesc hărțuirile lui cu creștinismul și în special cu Sf. Pavel am rămas profund dezamăgit de teologul Emil Cioran. ''Savantele'' lui argumente sunt atât de puerile și ridicole că un seminarist din anul întâi ar putea să-i răspundă.
Ca fiu de țăran m-a durut inegalitățile lui numai și numai de a șoca. Discutam ''Pe culmile disperării'' cu scriitoarea Florica Bațu Ichim, membră în Uniunea Scriitorilor și autoare a peste zece de proză și poezie. Era mamă a șase copii. Cel de câteva luni era la sânul ei. ''Mai ai de trăit foarte puțin, i-a spus doctorul în față despre cancerul ei. Nu mai alăpta și începe chimeoterapia!'' Căuta un titlu pentru cartea la care scria, de cele mai multe în sala de spital. În zice: ''Ce culmi ale disperării a cunoscut sau a trăit omul acesta plin de sclifoseli metafizice? Să fii mamă, să ai cancer, să ți se spună brutal că vei muri într-un timp atât de scurt, că nu vei vedea pe Matei când va vorbi, sau când va face primii pași, că nu vei ști ce se va alege de copiii tăi fără de mamă ( Toma avea 11 ani, Cristina 10 și așa mai departe) asta numesc eu ''Culme a disperării''. Și astfel s-a născut titlul ''La porțile disperării, începutul speranței'' , carte prefațată de Valeriu Anania, ajunsă la a patra ediție și care a adus mângâiere, lumină, speranță în inimile cele mai îndurerate ale miilor și miilor bolnavi de cancer. (Cartea încă se poate comanda de la ''Librăria Sophia'') Și această speranță, prin harul lui Dumnezeu, a ținut-o în viață nu doi ani, cât au zis doctorii, ci douăzeci și trei de ani.
Pe lângă noi trece acum un grup de ostași scoțieni defilând în marșul ritmat de tobe și cimpoaie. Un neam fără simțul istoric manifestat prin aducerea aminte și prețuirea tradiției istorice este ca un om fără memorie. Istoria este povestirea despre ''facere'', nu e narațiune, ci ''geneză'', așa cum e tradusă prima carte a Scripturii.
Poate cea mai greșită interpretare a istoriei la români e cea a ''boicotării istoriei''. Unii nevăzând piramide pe la Craiova, sau Notre Dame-uri pe la Vâlcea vorbesc atât de savant de ''aistorie'' , ''boicotarea istoriei'' că dacă spui că nu înțelegi, snobii o să-ți răspundă că e cu totul altceva ce ne spun savanții. Pe lângă mărturiile arheologice mărturiile de documente scrise, istoria la români o găsim. în primul rând în limbă. Dacă toate documentele ar dispărea din limba română putem reproduce participarea noastră la istorie. Iată de exemplu cuvântul ''ticălos''. Suntem pe vremea turcilor. Cei din fanar erau aduși în Țările Române pentru a tălmăci voința turcilor care nu aveau voie să se spurce cu limba ''ghiaurilor''. Aceștia erau și aceia care strângeau birul, dările. La birul cerut de turci adăugau în pofta lor o sumă de două, trei ori mai mare. Bietul român nu mai avea cu ce să plătească și atunci grecoteiul se uita prin casă și vedea un covor ori ceva frumos. Ridica degetul spre lucrul ce trebuia confiscat și zicea: ''Ti kalos! , adică ''lucrul cel frumos''. Pe acest individ românul l-a numit ''ti-kalos-ul''.
Neamul nostru fost tot timpul în calea nomazilor și a invadatorilor. Faptul că nu ni s-au păstrat ''Notre-Dame''-le din lemn și operele de artă țesute sau cusute mă duc cu gândul la celebra afirmația a lui Ralph Waldo Emerson că dacă arheologii nu au descoperit chiloți de piatră,asta nu e o mărturie concludentă că omul primitiv ar fi umblat în pielea goală.
Limba unui neam este istorie și metaistorie, iar ''istoriciștilor'' care ne cer să le aducem ''chiloți de piatră'' ca ''evidență'' că am participat activ la istoria lumii aducem argumentul cel mai puternic - suntem și la propriu și la figurat care ne tragem ''lumea'' și ''lumina'' din izvorul aceluiaș ''lumen''. E ceeace Heidegger spunea despre Poezie că este ''spunerea Ființei'' și ''fondarea ființei prin cuvânt''. ( continuare, scuzați greselile de calculator)
Dumitru Ichim
