Teodor Dume: biografia pe scurt

Teodor Dume, 

jurnalist, scriitor și poet român (n. 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor): A urmat cursurile şcolii generale din satul natal și Şcoala profesională "Înfrăţirea" din Oradea. Este absolvent al Liceului "Înfrăţirea" din Oradea, al Şcolii Populare de Artă din Oradea (secţia Regie-teatru, specialitatea Actorie) și al Academiei de Studii Social-Politice, pentru pregătirea cadrelor de conducere, din Bucureşti.

A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în 1989.A fost director general al ansablului artistic ECOUL TINEREŢII din Oradea, care a funcţionat pe lângă Casa Ştiinţei şi Tehnice a tineretului.

În 1983 a fost numit directorul Clubului Tineretului (de sub Pasajul Vulturul Negru) din Oradea. A mai fost directorul Clubului Sticla din Pădurea neagră-Bihor. A lucrat la Consiliul Judeţean al sindicatelor Bihor, în calitate de director la Clubul Înfrăţirea Oradea, pe care l-a înfiinţat în 1986. În iunie 1991 este transferat, în interes de serviciu, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea, ca director adjunct.

În perioada 1992-2013 a fost director general la Sc.Club Teo Dume S.R.L din Oradea. Din mai 2013 devine director executiv la Profi CTD Oradea

Menționat în Indice de nume (Index) - Marian Popa - Istoria literaturii   române,vol.II www.semneartemis.ro/indice.htm

 Teodor Dume este membru fondator (alături de Stelian Vasilescu, şi de alţii) al revistei de cultură Ţara Crişurilor, publicată în Oradea (ediţia 1990),  fondator și redactor șef al ziarului Ecoul din Oradea (1990) și director executiv al revistei Confluenţe lirice. Redactor revista Algoritm literar(2010), Redactor revista Ofranda Literar-Artistică.Editor roliteratura, Membru de onoare Lira21,Secretar general de redacție revista Ofranda Literar-Artistică (din iulie 2019).Director /fondator  Revista Extemporal liric ,Redactor șef revista Extemporal liric,Este membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE) și membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec.  Membru AJRP-Asociaţia Jurnaliştilor Români de Pretutindeni- cu sediul în Montreal/CANADA,Membru fondator IRJ&MMA - International Romanian Journalists & Mass- Media Association cu sediul in Los ANGELES,CA,U.S.A , Membru fondator al WARM- Asociaţia Mass-media Românilor din Lume, cu sediul la Londra/UK (fondată la 30 01 2014. Membru în Consiliul Onorific Internaţional Reţeaua Literară. Membru de onoare lira 21, Membru de onoare Confluenţe lirice, redactor Dialoguri culturale, Editor Cleopatra – Casa Gândului, Editor Roliteratura,etc.

În cărți de critică:

* în volumul Daniel Corbu/ESCALE IN PANTEON DE LA DOSOFTEI LA VISNIEC, editura PrincepsMultimedia,2019

* însemnări(ne )critice, Cristina Ștefan,2019

* cartea de critică, Adamescu Cezarina,2018

* cartea: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea, Ottilia Ardeleanu, Editura Pim/2019(99 cronici și recenzii)

* Confesiuni din universal cărților, Mihaela Meravei, 2019

* Indice de nume (Index) - Marian Popa - Istoria literaturii române,vol.II.

www.semneartemis.ro/indice.htm

A scris cronici de carte și recenzii la unele cărți semnate de:

-         Daniel Corbu

-         Ionuț Caragea

-         Sorin Cerin

-         Alion Claudiu Baciu

-         Marin Voicu

-         etc

Colaborări:

Debut în presă, 1977

De-a lungul timpului a fost corespondent şi colaborator permanent la ziarele şi revistele: Convorbiri literare, Luceafărul,Scânteia tineretului,Orizont, Crişana, Familia, Tribuna, Argeș, Leviathan,Arte, Banchetul, Logos şi Agape,Relibris - media grup Sydney -Australia,Agenţia de presă Aşii români (Germania),Singur, Munca, Unu, Viaţa Militară, Apărarea Patriei,Armata româniei, Ecoul,Pro Litera,Cronos,Spații culturale, Şoimii Carpaţilor, Climate literare, Bihorul, Literaria, Filobiblon, Aripi Siderale, Ţara Visurilor Noastre, Ţara Crişurilor, Algoritm Literar, Observator ( Canada,) Radiometafora (Canada), Radio R. ROMANIA, Armonii culturale, Oglinda literară, Poezia, 13 plus, Feed Back, Monitorul de poezie,Cuvântul liber, Fereastra,Ofranda Literar-Artistică, Nomen Artis, Răsunetul, Aslro (Quebek), new-york-magazin-special, Sintagme literare, Ante Portas, Cronograf,Tecuciul literar-artistic, Literadura,Meridian Cultural Românesc,Monitorul de poezie, Sfera Eonică,ParnasXXI, revista Extemporal liric,Însemne culturale,poezie.ro, Reţeaua literară, Poeţii noştri,Solitudinea, Citatepedia, Citate celebre, Citate net,Arspoetica, Cronopedia, Lira 21,Crai nou, Roliteratura, Confluenţe literare, Right Words, etc.

Referințe critice (fragmente)

***Marele critic Gheorghe Grigurcu remarcă,prin prefeţele primelor cărţi,: „Teodor Dume posedă o chemare către poezia înnăscută, necumpănitoare în economia vieţii sale. Copilăria,frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean nu reprezintă o pură iluzie, un pretext de nostalgică evocare, strict personală, a subsemnatului, silit a urma o altă traiectorie,câtă vreme le regăsesc în stihurile, cu o sufletească determinare, mai presus de toate ale poetului Teodor Dume. Prin pana sa, ele se obiectează, devin un miraj interogativ, ce mă supune, în calitate de cititor, unui text de identificare.(…)În plan organizatoric al valorilor,poate fi,pe durata a câtorva versuri,egalul poeziei mari.Ceea ce surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament, provenit parcă dintr-o viață interioară consumată, care se revelează în flăcările decorative ale entuziasmului juvenil.(...) E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din  versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă. Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.

(Gheorghe Grigurcu, în adevărul din cuvinte – cartea de debut /1985 - şi strigăt din copilărie /1994).)

Dragă domnule Teodor Dume,

***Te felicit din toată inima pentru apariția volumului dumitale de poezie.
Citindu-l mi-am confirmat impresia că ești un mare suflet de poet (...)
Poezia, cîtă mai e în lume, se bizuie pe oameni ca dumneata, puri și modești, de bună credință care slujesc cu pasiune, dezinteresat.
Te socotesc unul dintre cei mai de bună calitate din îndeajuns de numeroși tineri literați pe care, de-alungul anilor, am avut prilejul a-i întîlni.

(Gheorghe Grigurcu,(corespondențe, 20 decembrie 1985)

***“Citind și recitind poeziile lui Teodor Dume (poet recomandat de prietenul meu, Gheorghe Grigurcu) am impresia că mă aflu în siguranța lecturii și împlinirii acesteia.Poezia lui Teodor Dume este una puternică și original, chiar dacă uneori alunecă dincolo de nevăzutul altor scrieri de excepție. Poate unii suportă greu afirmația mea. Gheorghe Grigurcu,în prefața cărții de debut ,Adevărul din cuvinte (1985) remarcă linia directoare pe care Teodor Dume a trasat-o cu multă maturitate și încredere,confirmându-mi spusele. O poezie ancorată cu tact și professionalism, ținând cont de vârsta, încă tânără a autorului în momentul dimensionării textului exemplificat de Gheorghe Grigurcu, cel care l-a descoperit pe teodor dume – poetul din “urbea” de pe Criș Teodor Dume este poetul capabil să limpezească, prin cuvânt, apele tulburi ivite în urma unor furtuni de nestăvilit. Limpezimea și coerența exprimării, inventivitatea și ușurința de a dialoga cu sufletul sunt elemente definitorii pentru un poet de mare calibru, valoros prin tot ceea ce rostuiește și așterne pe hârtie. Așa îl văd pe Teodor Dume. Teodor Dume este expeditorul cuvintelor simple dar pline de substanță, acea substanță care întărește și  capacitează mesajul. Teodor Dume privește adânc în ființa sa dar și dincolo de neființă căutând răspunsuri. Scanează temerile ființei, apoi le transpune în experimente pentru a găsi concretul lucrurilor și a vieții.(…)Teodor Dume este un maestru al trimiterilor transparente la realităţile sufletului. Consumator de stări memorează durerea ca pe o lumină care îi va însoţi ultimul zbor.

Viaţa, pentru Teodor Dume, este o trebuinţă, o necesitate care va rodi înlăuntrul timpului.

Şi totuşi. Cine este Teodor Dume?. Ştiu că Teodor Dume este un poet care a ajuns deja, înaintea multora, la linia de sosire a valorii şi calităţii scrisului.

”(Florin Mugur,1990)

***Smerenie și artă poetică la Teodor Dume.  Personal, am cunoscut lirica acestui poet și publicist bihorean mai mult din paginile presei literare românești, el debutând în revistele noastre de câteva decenii bune. Mai mult, exegeți importanți s-au aplecat asupra creației sale, iar aceștia au avut încă de la debut cuvinte de binemeritată laudă cu privire la poezia sa. ”Naș” literar i-a fost distinsul critic român – Gheorghe Grigurcu -, cel care i-a prefațat primele volume care au văzut lumina tiparului în anii 80 ai secolului trecut. Actuală a rămas și azi remarca exegetului din Tîrgu-Jiu, când  spune că: ”sufletul creatorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puține ori acute, care ne obligă să ne oprim și să subliniem”,(…)

Și alți exegeți importanți au subliniat cu multă sinceritate, chiar pulsând valoarea liricii dumiene prin afirmații de genul: ”Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul drum”.Am citat din prefața la volumul menționat, făcută de scriitorul Atila Racz din Dublin. /p.2/, care îi prefațează cu multă căldură florilegiul: ”Ferestre spre  marginea lumii”, reținând dimensiunea metafizică a versurilor lui Teodor Dume; totodată, el a subliniat-o pe cea meditativă și filosofică.(…) Personal, remarc cum poetul Teodor Dume simte nu doar propria-i umbră, ci și pe cea trecută, așa cum se întâmplă cu ”Umbra de sub cruce”, cea de sub crucea părinților săi, când ...lângă mormânt un capăt viu  de rază/cu ancoră – o cruce părăsită -/din când în când în noapte luminează/ cărarea mea de azi cu dor tivită/.

Umbra, teama, zborul, tăcerea, clipa /cu zbaterea ei/ capătă dimensiuni lirice viguroase în scriitura poetului Teodor Dume.(…) Mirat constat că doar în lirica Papei Wojtyla am întâlnit o smerenie atât de sinceră și de rară, atunci când poetul de obârșie bihoreană spune:

înnod durerea de cer și/clipele una de alta/și aștept cu smerenie/până când/Dumnezeu/îmi va bate la fereastră.

În poemul Lumina, singura sosie a lui Dumnezeu găsim o constatare pe care miliarde de credincioși timp de secole n-au formulat-o încă:

Dumnezeu este bucata de pâine/pe care religiile /și-o impart/în văzul luminii

(Nicolae Mareș, rev.Convorbiri literare)

***”Poetul Teodor Dume, pare să fi descoperit armonia lirică a tăcerii atât de râvnită într-un prezent modern, zgomotos și supratehnologizat.O tăcere atentă,  în care doar scârțâitul peniței sau zgomotul tastelor se aude printre gândurile sfârșite în cuvinte” 

(Ana Urma, rev.Extemporal liric, Confluențe literare/2019)

*“Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume.(…)

Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.(…)

Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. 

”(Daniel Corbu, în devoratorul de umbre, 2018 și Escale în Panteon de la Dosoftei la Vișniec,Ed.Princeps Multimedia/2019)

***“Teodor Dume  este cotat ca unul dintre cei mai originali poeţi contemporani. Este poetul care îşi trăieşte arzând, ultima suflare de har, conştient de impactul pe care îl au cuvintele sale. Meritul incontestabil al poeziei sale, în afara virtuozităţii condeiului, exersat pe o plajă de zeci de ani, este sinceritatea.  Şi, DA:Teodor Dume  –  un poet emblematic al poeziei moderne românești, interesant și original, care și-ar găsi un loc foarte onorabil pe un eventual podium al celor mai buni reprezentanți ai geniului liric, dacă critica de azi ar avea înțelepciunea de a-l recepta, așa cum merită.”

(Cezarina Adamescu,în durerea din spatele cărnii/2017,  fără grupă sanguină / 2017)

***poezia lui Theodor Dume, un poet ajuns la maturitate, autor al câtorva volume, e turnată într‑un limbaj mai flexibil şi mai sofisticat, al cărui principal procedeu retoric e jocul deconstrucţiei sensului literal în sens alegoric („alegorie a lecturii”, cum l‑a numit Paul de Man). Iată un fragment de poem în care călătoria spre un dincolo imaginar de după moarte se suprapune cu scenariul mutării într‑o nouă locuinţă şi al sfinţirii ei de către preot: vreau să mă mut în ziua de mâine/ fără niciun bagaj/ dar mi‑e teamă/ simt o răceală în oase/nu ştiu dacă sunt abandonat/ în propria‑mi umbră sau/ e doar o renovare ori/ o preschimbare de trup/ în care/ îmi voi aşeza amintirile/ şi câteva lucruri// la sfârşit îl voi aştepta pe Dumnezeu/ ca să‑mi binecuvânteze noua casă („Îngrijorare, vreau să mă mut în ziua de mâine …” din volumul Devoratorul de umbre, Princeps Multimedia 2018, cu o prefaţă de Daniel Corbu.)

(Maria – Ana TUPAN, Contemporanul nr.9/2019)

***“O poezie de notație metafizică, existențială,” când ochiul surprinde tăcerea/viața devine o peșteră/fără fund//supraviețuirea depinde de gestul luminii/”Umbre.(…)Vizavi de poezia lui Teodor Dume s-ar fi pronunțat și  celebrul critic de poezie – el însuși poet important – Gheorghe Grigurcu(...)Deci, Jurnalist şi fondator de cenaclu, remarcat de Gh. Grigurcu, Teodor  Dume e un
poet format, cărţile lui au o prestanţă,inclusiv... editorială (adică arată bine).

(Remus V.Giorgioni,Revista Actualitatea literară,nr.80,martie/aprilie 2018,pag.23 și nr.98/2020)

 ***„Teodor Dume este un poet de mare calibru, un poet adevărat, valoare menţionată şi confirmată de către marele critic Gheorghe Grigurcu – călăuză umană (a lui Teodor Dume) pe drumul cuvintelor, care, de fapt i-a şi prefaţat primele cărţi. Girul marelui critic Gheorghe Grigurcu nu l-a împiedicat să rămână o fire modestă şi să se dedice cu pasiune şi devotament scrisului.(...) Teodor Dume este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori de aforisme ai momentului”

(Ionuţ Caragea, rev.Luceafărul,nr.9 /2016)

***“Teodor Dume este unul dintre cei mai iubiţi dintre pământeni(…). Un autor ghidat de o filozofie morală, sentimentul religios este forţa sa de caracter, este calea care adânceşte, la Teodor Dume, misterele lumii”

(Angela Nache Mamier, în azil într/o cicatrice / 2016)

***”Teodor Dume este unul dintre poeţii care a avut de la început un stil original şi foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat, ca tematică şi viziune poetică, calitativ conferindu-I originalitate.(…) A găsit propria formulă sacră a poeziei sale, graţie sensibilităţii şi talentului său liric.(…) Durerea devine vitală. Nu ştiu a mai fi citit un poet atât de dedicat suferinţei să o aducă la rang de Dumnezeu. Eşti unic,Teodor Dume!.Dacă totuși te-aș numi “poetul singurătății”, te-ar leza?...Pentru că este formidabil cum găsești toate cotloanele și toate perfidiile ei și în același timp ți-e atât de intimă, ca o iubită.”

(Cristina Ştefan, azil într-o cicatrice /2016, fără grupă sanguină /2017, Lira21)

***Între tristețe și resemnare, Teodor Dume scrie o poezie reflexivă, sinceră prin finalitatea cathartică pe care o prefigurează în versuri, unde sufletul, singurătatea, timpul, icoana mamei, a tatălui, destinul („fiecare cu povestea sa”), amintirile (unde părinții, mai ales, sunt axis mundi), din nou închipuirea „plecării” (laitmotiv, la nivelul întregului), frica, în pofida încercărilor de a o escamota („adevărul e că mi-e frică”), lumina și întunericul, dar și alte destule semne ale trecerii prin lume, visul, fulgurări ale iubirii sunt câteva dintre jaloanele din care poetul își alcătuiește coloana vertebrală a cărții care, la rându-i, ar trebui să fie un argument „pentru ziua / în care / centrul universului /va trece prin mine”

(Mioara Bahna,2019)

***„Arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia niciu rațiune nu i se poate împotrivi:copilăria cu toate fericirile ei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.”

(Mioara Băluță, Moartea,un fluture alb/2015)

***„Comunicarea poetului  cu cititorul e directă și se rezumă la esență.Talentul de a comprima ideile în numai câteva cuvinte e vizibil și în aforismele semnate Teodor Dume.(...) Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filozofice, alteori simple rugăciuni, sunt un univers în care cititorul se regăsește în propriile trăiri, întrebări, speranțe, așteptări și deznădejdi.Poezia lui Teodor Dume mi-a adus întotdeauna  fascinația pe care am simțit-o în fața unor tablouri la care m-am oprit îndelung în admirația amănuntelor.”

( Vronica Pavel Lerner, scriitor Canada.Revista Vatra Veche,nr.3,martie 2016 și Paradigme  virtual,2014,pag.199-204)

***“Nu de puține ori atât aforismele, cât și „gândurile și sentimentele” lui Teodor Dume (uneori în nuanțe mai întunecate) – despre iubire, sărăcie, relația cu Dumnezeu,sex,viață și moarte,bani,lipsa banilor ș.a – par să sune ca și cum,scriindu-le, autorul s-ar elibera de apăsarea lor în suflet.”

(Marius Chelaru, revista Convorbiri literare,noiembrie 2016)

***“Apropiate prin conţinut şi atmosferă sunt anxietăţile din poezia meditativă şi din aforismele lui Teodor Dume(…) Dislocat din confortabilul sentiment, inventat de cartezieni dar absolutizat de modernişti, al supremaţiei unui eu intens conştient de sine şi care îşi subordona lumea, eul postmodernităţii se ştie instabil, discontinuu, incapabil să controleze geneza sa dintr-⁠un ecosistem sau dintr-⁠un amestec confuz de stări. Mutant, perpetuu emergent, el este mereu surprins doar Între două posibilităţi: „Există întotdeauna o altă posibilitate/ cea a luminii împletită în jurul trupului/ sau cea a umbrei suprapuse perfect/ pe ceea ce sunt în momentul/ în care singurătatea din interior/se dislocă şi oscilează/ între propriile limite// totul este parte din mine/pe care/ nu o pot reconstitui/ însă/ dincolo de muchia malului/ este o altă zi”. Eul se cunoaşte pe sine doar prin forma developată în viaţa socială sau din imaginile celorlalţi despre sine. El pare situat la linia universului, despărţind conuri ale istoriei mitice, umane sau personale. „Spaţiul dintre mine şi timpul meu” e o spaţio-⁠temporalitate care conduce, pe de o parte, la originea mitică a Cuvântului Genezei, iar, pe de altă parte, la solipsismul absolut al conştiinţei speculare: „fereastra prin care/ o să privesc depărtarea, –/ ea însăşi o fereastră/ a sunetelor spre nesfârşit.// poate e doar o iluzie ce se termină aici/ ca respiraţia în camera cu multe oglinzi”…(…)

Maximele lui Teodor Dume trezesc uneori ecouri familiare,cum ar fi sfatul lui Kant de a elimina din conștiință lucrurile în privința cărora nu putem face nimic,:”renunță la ceea ce nu poți obține/pentru că/senzația eșecului este răvășitoare, sau a lui Kierkegaard, de a trăi autentic:” nu-ți transforma viața în corvoadă ci/ învață să fii tu însuți”,de misoginismul lui Schopenhauer, “între femei și artă nu e nicio deosebire”, de pshiologismul lui Wilhelm Wundt, “omul trăiește într-o lume paralelă/datorită propriilor senzații”(…) Departe de “smartphones”, am regăsit smarthumans,frumusețea inteligenței omenești,care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literature speculativă și sapiențială.”

(Maria – Ana Tupan, critic/Revista Contemporanul,nr.1 (778)2017 ianuarie 17)

***”Teodor Dume. Autorul acesta îşi urmează destinul cu răbdarea unui minorit dintr-o mănăstire bizantină, însoţind cu dragoste şi graţie, literă cu literă, literă după literă,, un poem receptacul.Acela mărturisind că ne putem aştepta, în continuare, dat fiind harul poetului, la alte cărţi utile bilanţului istoriei liricii noastre postbelice.”

(Ionel Bota, în rev.Sintagme literare, nr.5 /2017)

***”Teodor DUME:”Este foarte adevărată piatra din adâncul unei fântâni care poate vorbi de durerea apei”: rar se ridică omul la o astfel de profunzime chiar de visează să gâdile cerul. Cu siguranță, “dragostea e arma cea mai puternică a umilinței”.Dar câți sunt capabili de un astfel de effort?. Este adevărat că dragostea nu este sentimentul cel mai împărtășit lumii. Teodor Dume, cu înîelepciune ne reamintește. El speră pentru ființa umană o credință adevărată. Aceasta i-ar permite să nu-I  fie sieși numai servitor și a se  reconecta la alteritate departe de orice e cosmetic” .”(Jean-Paul Gavard-Perret,critic / Franța)

***Multă emoție în poezia  lui Teodor Dume! Țesută pe golul uman al pierderii, dublată de modestia propriei plecări. Trecerea timpului e apăsătoare în cuvinte. Foarte frumoasă metaforizarea neputinței în creioane. Copiii pot orice. Chiar și să facă poduri, motiv al trecerii, între ce a fost și ce va să vină, poduri spre grădina edenică. Câteva simboluri, care nu aglomerează sensurile, dar diluează spre obținerea unei atmosfere de rememorări și de viitoare melancolii. Prezența feminină este coagulantul. Mda, uneori se mai scrie poezie. Mă înclin, Teodor Dume! Poetul este poet atunci când își domină cititorul și îl duce de mână ca pe orbi. Poezia trebuie să fie o explozie de sensuri care trezesc sufletele amorțite. E ca un drog tare care trezește din amorțire spiritul. Nu greșesc când spun că în poezia aceasta regăsesc ce am spus mai sus. Și frumusețea ei constă tocmai în faptul că cel purtat nu simte făgașul pe care îl urmează. Ci descoperă trăiri proprii. Căci el a trăit ce îi spune poetul. Nici nu îl interesează cine e poetul și că acesta este o oglindă. Dar numai el poate reflecta atât de mult și de adânc. Iată de ce ar trebui să căutăm poeți și nu doar poezie. Meritele sunt ale dumneavoastră în totalitate.(Radu Catalin Melinte,  2020)
***“Ne bucură mult succesul literar al poetului Teodor DUME, prin apariția unui nou volum din creația sa, intitulat „Devoratorul de umbre”, prezentat excelent de poetul erudit și distins, ieșeanul Daniel CORBU. Urmăresc și parcurg cu plăcere, de un timp, frecventele sale aforisme relevate pe facebook. Toate au un conținut cu încărcătură principială, sentențială, cu o expunere lirică filigrană, stilizată, accentuat metaforizată, de inspirație maximial- mitologică, dar și cu frecvente aproprieri de valorile realismului expresionist, marcate de rigorile axiologiei simbolistice și de facila gravitație în discursul interiorizat ținut în prezența oniricului din ontologic, în structura epicului cu dominanțe reflexive, așa cum ni-l sesiza Daniel CORBU, ca un excurs ideatic și metafizic „DEVORATOR DE UMBRE” structurat și promovat constant, în maniera poetului ceh, V. HOLAN... Felicitări și deosebite considerații! “(Gheorghe APETROAE, Sibiu).

***(Ottilia Ardeleanu, în paradigme virtuale /2014).”Poezia dumiană este un spectacol cuminte la care poetul se abonează, asistă cu răbdare, foarte atent și uneori reproșând personajelor jocul malițios în care este antrenat, căci, o scenă-i lumea, shakespearian disecând lucrurile.(…) De o sinceritate extravagantă aș zice, poetul Teodor Dume reușește să atingă dumnezeiescul printr-o metaforă cumsecade care vine simplu: din interior!” (Ottilia Ardeleanu, recenția cărții Față în față cu mine, poezieromânească wordpress.com,2019)

***„Teodor Dume este un alt fel de poet pentru că poezia dumiană este una a stărilor(…)Grupajele sale poetice din versuri scurte care se dezlănţuie pe verticală, ca un plânset, uneori într-un singur cuvânt, sunt idei emise în baza unor inepuizabile meditaţii asupra rostului vieţii, asupra propriului rost.”(Ottilia Ardeleanu)

***”În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!”

(Ottilia Ardeleanu – Studiu/Teodor Dume,poetul care sfidează moartea.Editura Pim,2019)

***“Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale.”Gheorghe Paşa – în moartea,un fluture alb/2015.

“Cuvintele capătă ființă din însăși ființa poetică”, (Gheorghe Pașa – articol la Exil în durerile altora,Ed.Minela/2018)

***“Teodor Dume, o voce inconfundabilă din literatura românească modernă și contemporană.”(Victor Țarină, poezie.ro/iulie 2019)

***Există oameni care văd partea neagră a morții și există prea puțini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă,da! De fapt, e singura care există.”

(Călin Sămărghițan – scriitor)

***Stilul caracteristic poeziei lui Teodor Dume este acela al meditației, uneori profunde, alteori fugitive, în funcție de starea de moment a poetului. (…)Teodor Dume e un poet al construcției, al meticulosului și al descrierii. Și e un poet al relației cu Dumnezeu, al încercării înțelegerii și al tangențialității cu lumile așteptate și foarte posibile.”

(Liviu Ioan Mureșan ,Poezie ro/noiembrie 2018)

***Teodor Dume își câștigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzații care duc la împlinire și cultivă iubirea (dar și singurătatea)  ca pe o sămânță ce va rodi, și va adduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(…)Frumusețea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmițând o reală forță emotivă, sentimental supusă numai cenzurii din interiorul lui.Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o finețe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate,trăire,emoție și candoare.(…)Da,avem nevoie de sfială, emoție, (de durere,uneori) și singurătate.Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile lui Teodor Dume, există cu adevărat.”

(Stelian Vasilescu – scriitor,publicist, membru USR)

“***Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume este  onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simțire și cel de expresie animă fiecare cuvânt (…)Așadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citești cu sufletul.”(Viorel Horj – scriitor, membru U.S.R)

***“Aforismele lui Teodor Dume, par a fi mai degrabă versetele unei biblii existențiale, asezonată cu un realism tulburător de o inspirată reflexivitate în armonie relațională cu efectele și cauzele lor”

(Sorin Cerin, filosof,autor de aforisme,eseist,poet și romancier -  în Vitralii pe un interior scorojit,2017)

***“O poezie simplă  și trăită într-o cronicizată stare de doliu a ființei”, Liviu Ofileanu,scriitor/iulie 2017

***“Poetul Teodor  Dume, vrea și reușeste cu mărinimie să ia poeziei timpul, care nu de puține ori destramă, ne vremuiește vremelnicia. Dar iată că vremuirea, atât de bine prinsă în discursul autorului , rostuiește, ne petrece inimos, ne imbogățește starea, extazul, trăirea. (…) Teodor Dume este unul dintre stâlpii poeziei contemporane, cu deschideri largi înspre sufletele cititorilor, construindu-și cu migală, iubire și credință propriul său drum.Teodor Dume își dezvăluie sufletul, se dezvăluie pe sine însuși fără o deghizare a sentimentelor.(…) Teodor Dume, păstrează viu tezaurul închis în cuvânt, îl redescoperă și- i adaugă valoare, istorie, trăire adâncă. Teodor Dume redefinește,prin scrierile sale,poezia meditativă – filozofică. Este un bun observator al lumii interioare și se limitează doar la concretul palpabil, ceea ce puțini știu  azi să o facă.(…) Scriitura rafinată a lui Teodor Dume vine din adâncul cunoașterii de sine și se fixează pe timp, așa cum bine remarca  și criticul Gheorghe Grigurcu în prefața volumului de debut (Adevărul din cuvinte,1985). Iată deci încă o confirmare că Teodor Dume se află pe cel mai de sus palier al poeziei contemporane.Critica este formală, de multe ori auzi doar vocea celui care emite sentințe, și nu autorul…”

(Atila Racz, scriitor Dublin/Irlanda, în Ferestre spre marginea lumii/ 2019)

***” Există oameni care trăiesc în slujba cuvântului până când însăși ființa lor pare a fi făcută din litere. Teodor Dume este un astfel de om.Teodor Dume pare a fi într-o permanentă căutare  a adevărului.Uneori scruteaqză cerul, alteori sapă în adâncuri. Cert este că nu se oprește din misiunea sa.(...).Aforismele lui Teodor Dume  nu sunt decât semințe de meditație.”

(Lucian Velea,scriitor/în volumul Umbre și cercuri,editura Unicorn/2018)

***”De-a lungul timpului poezia lui Teodor Dume a trecut prin riduri academice, a umezit câte o privire, probabil s-a așezat pe lângă vreo inimă care se zbătea singură în întunericul ei. Și când spun „inimă” îmi vine în minte fereastra de pe coperta volumului, care parcă împământează prin simplitate albul radiant al luminii.
Poezia lui Teodor Dume pune în mișcare puncte vibrante, familiare, asemănătoare dinamicii unui fractal: „ca o chemare/ într-o bună zi albul/ se va dezlănțui de pe creste/ vei fi prada ochiului viu/ din ritualul amiezii/ se va ivi cineva și/ va trece tăcut/ fără să-ți spună pe nume/ vei vedea// aceleași umbre ce fug de sub tine/ îți vor aminti de urmele rămase/ pe albul neatins de nimeni altcineva/ să nu-ți fie frică/ întotdeauna te vei întoarce/ la locul din care ai plecat//” avalanșă. “

(Mioara Băluță, note de lectură la Ferestre spre marginea lummii,ed.Pim/2019)

***“Teodor Dume a trecut în etapa superioară a intelectului uman – înţelepciunea. O plecăciune frăţească făcută în faţa boierului Dume – Boier al cuvântului scris”(Ion Lazar da Coza, în Însemne culturale /2018).

***“Dacă bogăţia s-ar măsura în sentimente, Teodor Dume ar fi milionar”( Boldiş Viorel, scriitor -  Italia)

Unele texte au fost traduse în limbile : Engleză, Franceză, Germană, Italiană, Rusă şi Maghiară. Majoritatea  au fost publicate în diferite reviste internaţionale.

Volume publicate:

* Moartea din vis, (Editura PIM, 2020)

* Potcoave pe suflet, (editura PIM, 2020)

* Când umbrele trec strada, (editura Pim,2019)

*Quand les ombres traversent la rue,(edițions Stellamaris/Franța,2019

*Ferestre spre marginea lumii (editura Pim,2019. Prefața Atila Racz, scriitor Dublin/Irlanda)

*Cineva mi/a răpit moartea,(editura Pim,2018.)

*Față în față cu mine (Editura Pim, 2018)

*Umbre și cercuri (Editura Digital Unicorn,2018)

*Exil în durerile altora (editura Minela, 2018 / București)

*Devoratorul de umbre (editura Princeps Multimedia,2018.Prefaţa Daniel Corbu)

*Durerea pietrelor, (Editura Pim,2018)

*Lacrimi de pe altarul trupului (editura pim,2018)

*Fără grupă sanguină (editura ArtBook, 2017.Prefaţa Cezarina Adamescu, cuvânt înainte Cristina Ştefan)

*Temniţa de sub rană (editura PIM , 2017. Prefaţa Cezarina Adamescu)

*Colecţionarul de răni (editura PIM, 2017)

*Durerea din spatele cărnii (editura PIM, 2017.Prefaţa Ionuţ Caragea)

*Vitralii pe un interior scorojit (editura PIM, 2016. Prefaţa Ionuţ Caragea)

*Azil într-o cicatrice (editura PIM,2015. Prefaţa Angela Nache Mamier)

*Moartea, un fluture alb (editura PIM, 2015)

*Adevărul din cuvinte (editura Litera,1985.Prefaţă  dr. Gheorghe Grigurcu)

*Strigăt din copilărie (editura Dinastic,1994.Prefaţă dr. Gheorghe Grigurcu)

Coautor antologiile:

Coloane (debut colectiv, Comitetul de cultură al judeţului Bihor, 1978)

Tratamente pentru inimă (antologie: Liviu Ioan Mureşan, Teodor Dume, Ottilia Ardeleanu, Alexandru Gheţie, Vali Slavu, Ioan Barb, 2011)

Lira21 "a treia carte. poezii" (selecţia Cristina Ştefan, 2012)

Confluenţe lirice (coordonator Relu Coţofana, 2012)

Meridiane lirice (2012)

Însemnele unei tăceri (Casa gândului, coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, 2012)

Confluenţe poetice (coordonator Relu Coţofana, director executiv Teodor Dume, 2013)

Confesiuni în virtual (coordonator Relu Coţofana, director executiv Teodor Dume, 2013)

Paradigme virtual (2014)

Roşu mocnit (coordonatori Mioara Băluţă şi Andrada Matei, 2014)

labirinturi autumnale (Însemne culturale, carte digitală, 2014)

Antologia aforismului românesc contemporan (coordonator Lucian Velea, 2016)

Antologia Cenaclul de la Roma (coordonator şi selecţie Valeriu DG. Barbu, 2016)

Almanah Sintagme literare (coordonator Geo Galetaru, 2017)

Antologia aforismului românesc (ediţia a II-a, editura Digital Unicorn, coordonator Lucian Velea, 2017)

Antologia Festivalul Internaţional al Aforismului (coordonator Vasile Ghica, Tecuci, 2017)

Antologia Festivalului Internațional al Aforismului (coordonator Vasile Ghica,Tecuci,2018)

Identități – antologia aforismului românesc,ediție îngrijită de Daniela Toma (editura art creativ,2019)

"Aphorismes roumains d'aujourd'hui", editura Stellamaris, Brest, France, 2019.Ediție îngrijită de Ionuț Caragea

Premii:

*Premiul I - la Concursul de poezie “Frumusețile iernii”, organizat de Cenaclul “Ecoul” (Oradea, 1977)
*Premiul I - la Concursul de poezie “Om bun”, organizat de revista “Țara visurilor noastre” (1977)
*Premiul special al juriului - la Concursul de poezie şi muzică folk “Tineri ca patria”, organizat de Cenaclul “Ecoul Tinereţii” al Casei Ştiinţei şi Tehnicii din Oradea (1977)

*Premiul I - la Concursul de poezie creaţie şi interpretare “Inima sticlei” organizat de Casa de cultură “Sticla” din Pădurea Neagră (1987)
*Premiul I - la Concursul de creaţie literară “Daţi-vă mâna prieteni”, organizat de Clubul “Înfrăţirea” din Oradea (1987)
*Marele premiu - la concursul de creaţie literară “Porni Luceafărul”, organizat de Academia de studii social-politice Bucureşti (1988)
*Premiul I - la Concursul de poezie “Inimă și dor”, organizat de Casa de cultură a sindicatelor din Oradea (1990)
*Premiul special al juriului - la concursul de creaţie literară “Și totuși iubirea”, organizat de revistele “Țara Crișurilor” şi “Ecoul” (Oradea, 1990)
*Premiul I- la concursul de creaţie literară “Decembrie 1”, organizat de ziarul “Bihorul” (1994)
*Marele premiu - la Concursul de creaţie literară “Poezie și suflet” (organizator Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2010)
*Menţiune - la Concursul de creaţie literară “Prin colbul vremii” (organizator “Însemne literare”, 2012)
*Premiul I -  la Concursul de creaţie literară “Ars poetica” (2014)
*Autor de onoare - al site-ului şi revistei “Confluenţe lirice” (2014)
*Premiul I - la concursul de creaţie literară “Prin colbul vremii” (ediţia a 2-a, organizator “Însemne literare”, 2015)
*Premiul revistei “Fereastra” (organizator Literaturitate, Ottilia Ardeleanu, 2015)
Autorul lunii (organizator Literaturitate, mai 2016)
*Locul I - la concursul “Poezia săptămânii” (săptămânile LXIV, LXXII, LXVI, LXVII, LXVIII, CXLV, concurs organizat de “Poeţii noştri”, 2016 / 2018)
*Poezia lunii (noiembrie și decembrie 2016, concursul revistei QPoem - editurii “Paralela 45” – “Cartea Românească”, care apare sub egida USR)

*Menţiune - la Concursul Internaţional de Aforisme,Ediția – I –a, (Tecuci, 2017)

*Premiul – I – la Concursul Internațional de aforisme, ediția a II –a,Tecuci,2018

*Premiul de merit în literatură,Revista tineretului literat,martie 2020.

* Referinţe critice, (comentarii);

dr. Gheorghe Grigurcu (a şi prefaţat două volume: Adevărul din cuvinte, 1985 şi Strigăt din copilărie,1994),Maria – ANA Tupan, Marius Chelaru, Ionel Bota,Adrian Dinu Rachieru,Remus V.Giorgioni, Daniel Corbu, Stelian Vasilescu, Alexandru Andriţoiu, Ionuţ Caragea, Nache Mamier Angela - scriitor Franţa , Jean-Paul Gavard-Perret.(Franța),Thierry Moral (Franța)  Al. Silaghi, Ion Davideanu, Alin Cristea,Teodor Lup, Marin Chelu, Viorel Horj, Crăciun Parasca, Constantin Serac, Gheorghe Vidican, Ioan Ţepelea, Mircea Vac, Teodor Crişan, Florin Torjoc, Florian Lazăr, Florica Albu-Berinde, Cornel Buciuman, Virgil Podoabă, Florin Mugur, Anastasie Ţârulescu , Adrian Păunescu, Cezarina Adamescu, Cristina Ştefan, Liviu Ofileanu,Veronica Pavel Lerner – scriitor Canada, Mioara Băluţă, prof. George Paşa, Călin Samarghitan, Sorin Cerin, Ottilia Ardeleanu, Viorel Boldiş- scriitor Italia, Mircea Ioan Popovici, Djmal Mahmoud,Ştefan Teodor Cabel, Marcel Vişa, Geo Găletaru, Răzvan Ducan, Atila Racz, Adrian Paparuz, Relu Coţofana, Nuţa Crăciun, Bolba Ioana Cosmina, Maria Dobrescu, Violetta Petre, Lucian Velea, Adriana Butoi, Călinescu Maria, Nicolae Popa – scriitor Republica Moldova, Nadia Padure – scriitor Republica Moldova, Adrian Suciu, Liviu Ioan Mureşan, Costin Tănăsescu Ştefăneşti,  Nicolae Cozmescu, Ileana Popescu Bâldea ,Melania  Briciu Atanasiu,Aurel Sibiceanu, Anca Zubaşcu, George Florea, Cristina Rusu, Diana Caragiu, Alexandru Gheţie, Ioan Barb, Petrache Plopeanu, Ion Lazar da Coza,Vasilisia Lazăr Grădinariu, Costel Zăgan, Tina Constanda, Mirela Lungu, Petre Ioan Garda, Camelia Iuliana Radu, Nuţa Istrate Gangan, Violeta Deminescu-Jurca, Marian Filip, Iuri Iulian Lorincz, Boris Mehr, Tudor Gheorghe Calotescu, Any Tudoran, Dana Banu, Loredana A. Ştirbu, Gela Enea, Cezara Răducu, Silvia Goteanschii, Irina Lucia Mihalca, Ana Maria Gîbu, Angela Furtună, Angi Melania Cristea, Armina Flavia Adam, Camelia Ardelean, Mihaela Aionesei, Teo Laurean, Anne Maria Bejliu, Raisa Boiangiu, Luminiţa Zaharia, Romiţa Mălina Constantin,Marinescu Victor,Ana Sofian, Daniel Daian, Petre Ioan Creţu, Razvan Rachieriu, Anghel Geicu, Daniela Luminiţa Teleoaca,Vasile Mihalache, Vali Slavu, Mihaela Roxana Boboc, Valeriu D.G. Barbu, Claudia Minela, Alexandra Alb  Tătar, şi  mulţi alţii...

Copyright ©  Teodor Dume

Adrian Munteanu: Cercul de foc

(un sonet pe zi)

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

https://youtu.be/mXzrPAK814s

Vasilisia Lazãr-Grãdinariu :Rondelul ploilor ce vin

LAZĂR da COZA

Măsoară-mi ploile ce vin

În pragul toamnelor uscate
C-o dumitriţă şi un spin
Din bruma vechilor regate.

Tot bântuit de carstic splin,
Înfăşurată-n vii păcate,
Măsoară-mi ploile ce vin
În pragul toamnelor uscate

Şi de-o să fie clipa chin
Iar zboruri fi-vor cenzurate
Să faci un pas, pe jumătate,
La umbra frunzei de pelin

Măsoară-mi ploile ce vin.

Emanuela Crina Bucur:***

Ai uitat de
Imperfecțiunea fericită a cunoașterii
Născută sub piele
Te-anunț,
Fac dragoste cu 1000 de cuvinte pe zi
Trupul îmi e mai zvelt de când n-am dezlegare
Pianul îl port în papucii de casă
Și vinul m-așteaptă în costumul de baie...
M-ai fi vrut?
Eu stabilesc locul și ora.

La mulți ani, Cenaclului Prietenii Poeziei, Filiala Oradea, Punți peste Crișuri!

       Era o zi de joi, 12 aprilie 2018, ora 17, când la  la Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai din Oradea a luat ființă o filială a Cenaclului româno-canadian Prietenii poeziei, sub coordonarea poetului Ionuț Caragea.  În cadrul primelor manifestări, numite  Punţi peste Crişuri, debutul manifestării l-au făcut poeții orădeni Ionuț Caragea și Teodor Dume, care și-au lansat cele mai recente volume de aforisme.
      Triplul eveniment s-a bucurat de prezența a peste 50 de iubitori ai poeziei.Spun triplul eveniment pentru că primul a fost înființarea filialei Cenaclului , al doilea lansarea celor 4 volume de aforisme semnate de Ionuț Caragea și Teodor Dume iar cel de-al treilea eveniment a fost onorat de prezența celor doi scriitori care și-au serbat zilele de naștere. Ionuț Caragea,născut pe 12 aprilie și Teodor Dume, născut pe 04 aprilie.

      Ne bucurăm sincer că la doi ani de la nașterea filialei cenaclului la Oradea, noi cei din redacția revistei Extemporal liric putem să-i spunem La mulți ani 
și să le mulțumim inimoșilor coordonatori, Ionuț Caragea și Dan H.Popescu!

Dumitru Ichim: Psalm de flori

Am venit să Te caut , Doamne,
De Ziua Florilor prin Ierusalim.

( Porţile de cedru îşi ascund zăvoarele.)

Te-am căutat la marginea mării:
- Valurilor, unde sunt urmele Lui?

( Scoicile torc tăcerea în prag de sidef.)

Mi-am presărat privirea pe Munţii Taborului:
- Munţilor...?

( Măslinii se frământă dogorîţi de soare.)

Pe drum venea o femeie.
- Maria, tu nu l’ai văzut pe Iisus?

( Vasul de alabastru spart.
Suspine fluide prin cioburi.)

M’am întors pe drumul lacrimii mele
închizând ochii de durere – străzile pustii...
Dar acolo unde abisul
se rotunjeşte’n cercuri tot mai mari
Te-am găsit Doamne, Te-am găsit -
şi am strigat de bucurie
cu toţi pruncii gândurilor mele.
M’am dezbrăcat de inimă:
- Doamne, dacă intri în cetate,
iată haina sufletului meu!

Dumitru Ichim

IOAN POPOIU în dialog cu IOAN VIȘAN

Ioan POPOIU: Dragă Domnule Vișan, vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu! Cititorii și noi toți care vă prețuim suntem nerăbdători să ne vorbiți despre viața și opera dumneavoastră!

Aș dori, mai întâi, să ne vorbiți despre originile dumneavoastră. V-a pasionat vreodată arborele genealogic ?!

Ioan VIȘAN: Nu am un arbore genealogic în adâncime. Nu m-a interesat pentru că nu am găsit în acesta elemente ilustre care să-mi ofere mândria de a mă fi tras din ele. Sunt crescut de ,,bunica” mea, Dinu Elisabeta, Ipac după căsătorie, care de fapt mi-a fost străbunică; aceasta o crescuse și pe mama, Maria Vintilescu.  Adevărata bunică, Florica Vintilescu, murise foarte tânără. Pe bunicul, Ion Vintilescu, l-am cunoscut, dar nu mi- a fost aproape. Pe tata, Gheorghe Vișan, l-am cunoscut, dar nici acesta nu mi-a fost aproape. Când aveam vârsta de doi ani, el a divorțat de mama. L-am cunoscut mult mai târziu și nu mi-a fost de niciun ajutor. Cei doi frați pe care îi am, Nicolae Micu și Gheorghiță Micu, sunt frați de mamă. Despre Stan Ipac, străbunicul din partea mamei, știu doar din poveștile străbunicii că a fost un om bogat cu câteva zeci de ha de pământ și că se ocupa cu agricultura, având prieteni și în lumea juridică. Asta mi-a destăinuit-o străbuna când am dat peste niște cărți arse și roase de șoareci în podul casei (erau cărți de proză și de jurisdicție). I le arseseră comuniștii și, ce mai scăpaseră dintre ele, le ascunsese străbunica în pod. Nu mai știa nici ea de ele. Astfel că, primele lecturi interzise sau neagreate de comunism am avut de unde să le iau.

Despre bunicul din partea tatei, Zanfir Vișan, l-am cunoscut pe la vreo 10 ani, un bătrân frumos, cu mustață albă, îmbrăcat tradițional în ițari albi și cămașă albă, peste care era încins cu un chimir negru, cu multe buzunare, în care-și ținea tutunul, foițele de țigară, amnarul, cremenea și iasca. Era prieten cu un vecin de-al nostru și, când il vizita pe acesta, voia să mă vadă și pe mine. Știu doar că avea șase copii, printre care, al treilea, era Gheorghe – tata. Cam acesta este arborele meu genealogic.

Ioan POPOIU: Sunteți născut în Nucet, comuna Sălcioara, județul Dâmbovița. Cum este acest loc? Există o magie a locului natal?

Ioan VIȘAN: Pentru mine locurile natale sunt magice. Mănăstirea Nucet este un așezământ monastic dintre cele mai vechi de pe plaiurile din jurul Cetății de Scaun a Târgoviștii. Mănăstirea e ctitorită în secolul al XV-lea (1501) de boierul valah, jupan Gherghina pârcălab, cumnatul lui Vlad Călugărul (1482-1495), strămoș al neamului boieresc al Bălenilor.

Nucetul este, prin condiția sa de așezare creștin-ortodoxă încă de la începutul secolului al XIV-lea, o localitate dezvoltată în jurul acestei renumite mănăstiri – Mănăstirea Nucet – a doua așezare monastică din Țara Românească, după marea Mănăstire Dealu, de pe Dealu Voievozilor, de lângă Târgoviște. La Nucet a existat o întinsă pădure de nuci – parte a întinșilor codrii ai Vlăsiei. În puținul din acei codrii, care marchează și azi istoria Nucetului,  se află un izvor cu apă pură, botezat ,,Izvor al Tămăduirii”.

,,După anul 1375 până la 1500, conform mărturiilor tradiționale consemnate mai târziu în hrisoavele vremii de Vladislav I (Vlaicu)..Mircea cel Bătrân…Vlad Țepeș…și până la Radu cel Mare, în acea perioadă de timp s-au zidit succesiv lucrări ale mănăstirii care au fost întrerupte de desele schimbări de domnie și de alte vitregii ale vremii” (scrie prof. dr. George Coandă în istoria sa). Tot acesta demonstrează prin documente că ,,Mircea cel Bătrân, ctitorind o mănăstire pe malul drept al Oltului, tot intra într-o pădure de nuci”, o va numi Cozia, pentru a nu fi confundată cu cea ,,deja existentă”, la Nucet. Așa încât, ,,la 1501, 15 decembrie, Radu cel Mare deja întărește, printr-un hrisov de cancelarie domnească, Mănăstirii Nucet sate cu mori și vinărici, jumătate  din balta Saltava și 30 de sălașe de țigani, dăruite de marele pârcălab Gherghina”, care ridicase din temelii sfântul locaș. Țiganii – meșteri în prelucrarea lemnului – trăiesc și azi într-o aripă a satului Nucet – cea lipită de râul Dâmbovița. Comuna Nucet are mai multe sate. Printre acestea  se numără ,,Movila” – satul în care m-am născut. Satul acesta, deși lipit de satul Nucet (despărțit doar de calea ferată Târgoviște-București) a fost arondat în timpul comunismului comunei Sălcioara.

  După căsătorie (în 1971), am locuit în Târgoviște. Am doi copii: Silviana (actriță) și Dragoș-Nicolae (mic fermier). Satul Movila are o magie aparte față de aceea a Nucetului. Pe lângă sat trece pârâul Ilfov, iar albia acestuia se strecoară aproape imposibil de gândit cum a putut să separe doi tumuli uriași de pământ, aflați pe stânga și pe dreapta cursului apei. Tot tradiția din bătrâni se pare că aici ar fi avut cândva lupte uriașe între două oști, iar măcelul ar fi fost atât de mare încât cadavrele au fost acoperite cu pământ. In timpul colectivizării, încercându-se devierea cursului pârâului pe un canal care ducea în grădina de legume a CAP-ului, s-a folosit pământ săpat dintr-un tunel și s-au găsit acolo niște oseminte și armuri vechi. Muzeul județean a luat act de acest fapt, dar nu a întreprins nimic. În suflet port remușcările că nu m-am făcut arheolog…

Ioan POPOIU: Ziua nașterii dumneavoastră, 25 martie 1942, coincide cu o mare sărbătoare creștină! Ce semnificație acordați acestui detaliu? Pe de altă parte, țara era în război!

Ioav Vișan: Ziua mea de naștere – 25 martie 1942 – Bunavestire – ,,amintirea momentului anunțării Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gabriel că va concepe și va deveni mama lui Iisus din Nazaret”. De-a lungul vremii marea sărbătoare s-a umplut și de anumite superstiții, în care personal nu cred. Cred în ce-mi spunea străbuna mea și anume: când a plecat odată din câmp, de la sapa porumbului, cu mine în cârcă, spre casă, iar prin văzduh zburau avioanele care bombardau Bucureștii, îmi zicea: ,,Să nu te sperii, mamaie, că pe tine n-o să pice astea astea că tu ai adus ,,Vestea Bună” în casa noastră”! Așadar, ,,Buna Vestire”, în fiecare an, este un puternic impuls spre noi realizări, dar și spre a-mi depăși eșecurile, știind că după ele se naște primăvara.

Ioan POPOIU: Părinții, Maria Vintilescu și Gheorghe Vișan, erau oameni simpli.Vorbiți-ne despre ei, cum erau ca oameni?

Ioan VIȘAN: Mama, Maria Vintilescu, devenită Micu, prin a doua căsătorie, a fost croitoreasă, n-a vrut să lase pământul și să-l urmeze pe tata la București, unde, ca meseriaș la CFR, obținuse o locuință, și astfel au fost nevoiți să se despartă. A fost tristă toată viața că pământul a fost expropriat, iar cu a doua căsătorie n-a dus-o prea bine. Ea mi-a indus și mie tristețea care și acum se vede pe chipul meu, deși nu toată viața mi-a fost tristă.

Ioan POPOIU: Sunteți primul dintre cei trei copii ai familiei! Care era atmosfera în casa dumneavoastră?

Ioan VIȘAN: Cu frații n-am făcut diferență cum că mi-ar fi vitregi. Nici ei n-au făcut-o până la împărțirea moștenirii, de fapt a pământului retrocedat care fusese al mamei. Greșeala mamei a fost că, trimițându-l pe tatăl vitreg la primărie, acesta a făcut cerere de retrocedare pe numele său. Așa am ajuns eu un ,,dezmoștenit” fiindcă nu purtam numele acestuia. Biata mama a fost la tribunal și a reparat situația, dar după decesul mamei, actele au rămas în mâna fratelui mai mic, care s-a folosit de certificatul de proprietate vechi, aflat pe numele tatălui său. Așa că am rămas exclus de la moștenire. Neavând interese dintre acestea cam meschine, am lăsat lucrurile așa. Cum aș fi putut să mă judec cu frații mei?, deși câștigul procesual ar fi fost de partea mea. Durerea mea însă e că nu mai am frați adevărați.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria dumneavoastră? Am citit că a fost tristă…Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Copilăria mi-a fost tristă prin lipsa tatălui. Deși tatăl vitreg nu m-a supărat cu nimic, decât poate cu lipsa de mângâiere pe care o practica față de cei doi frați.

Ioan POPOIU: Vorbiți cu drag despre bunica dumneavoastră! Afirmați chiar că ,,ea m-a crescut”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Despre ,,buncica” (de fapt, cum am spus, îmi era străbunică) am toate laudele din lume. Ea m-a făcut să simt într-adevăr copilăria. Prin graiul ei viu, am cunoscu toate basmele și poveștile copilăriei și n-au fost deloc puține. Prin bunica am dat de primele cărți care mi-au căzut în mână mai târziu, când am învățat să citesc, deși ea nu știa carte. Am spus că bunica m-a crescut în sensul că mama se ocupa mai mult de frații mai mici, eu simțind mai mult grija bunicii care mi-a ținut loc și de tată.

Ioan POPOIU: În 1948, ați început Școala generală, în satul natal. Eram pe atunci în plină eră comunistă, stalinistă! Care era atmosfera în școală?

Ioan VIȘAN: În prima zi de școală, când am intrat în clasă (asta era în odaia de la drum, din casa unui vecin), mi-au rămas ochii pironiți pe capetele uriașe ale ,,celor patru învățați ai lumii” (Marx, Engels, Lenin și Stalin – n.n.)! Învățătorul Cercel m-a atenționat, printr-o ușoară atingere cu arătătorul de la hartă, că trebuie să fiu atent la el, nu la ,,mustăcioșii” de deasupra tablei, că ,,despre ei vei auzi poate toată viața”! Am aflat mai târziu că nu-i suferea deloc nici el pe cei patru…

Ioan POPOIU: După absolvirea școlii generale, ați urmat Școala profesională, la Târgoviște! Care a fost contextul?

Ioan VIȘAN: Mama nu a vrut să mă dea la liceu. A zis că mai bine muncitor, că nu-mi prea plăcea cartea. Așa era, dar nici nu prea aveam timp să mă ocup de carte printre treburile care-mi reveneau în gospodărie. Fusesem dat la școală de la vârsta de șase ani. M-a primit Cercel, pentru că nu avea decât opt elevi în toate clasele I-IV. Apoi, după șapte clase de gimnaziu, a trebuit să rămân acasă un an, pentru că nu aveam 14 ani, cât se cerea la școala profesională. După acest an, interval în care am muncit pe la Stațiunea piscicolă Nucet, m-a luat de mână un văr de-al tatei și m-a dus la Centrul școlar metalurgic din Târgoviște, unde am învățat foarte bine. Înainte de anul trei, am fost selecționați 30 de elevi pentru a parcurge primul an de liceu seral, odată cu anul trei de profesională.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre anii de liceu?

Ioan VIȘAN: Anii de liceu au fost cei mai frumoși ani ai mei. Eram o clasă de elevi fruntașă în liceu. Ne întreceam la învățătură cu cei de la zi. Ni s-a făcut și o favoare: am fost angajați toți la UPET (Uzina de utilaj petrolifer), ca să putem continua liceul la ,,Ienăchiță Văcărescu” și să rămânem clasă compactă. Anii de liceu: primele iubiri, primele scrisori, primele poeme, primele bilețele secrete ascunse prin încheieturile băncilor, pentru a fi găsite de elevele liceului de la zi. Despre aceste lucruri se pot scrie romane adolescentine.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul în 1962, iar facultatea ați început-o în 1965! Ce-ați făcut în acești trei ani?

Ioan VIȘAN: Între 1962și 1965, am făcut doi ani de armată, pentru că n-am reușit la ,,Petrol și Gaze”, unde mă trimisese uzina, cu bursă. Apoi, un an, am mai muncit din nou la uzină și m-am pregătit să intru la Arhitectură (asta era de fapt visul meu). N-am luat examenul de admitere nici aici, dar mai erau niște locuri rămase pe la ,,Pedagogic”! Aici am luat examenul și am rămas cu gândul să mă întorc în viitorul an la arhitectură. În condițiile în care nu-mi asigura nimeni, din familie, susținerea timp de șase ani la arhitectură, ar fi fost o aventură hazardantă pentru viața mea. Așadar, am rămas la Pedagogic, la trei ani, în care m-am întreținut singur prin bursă și am trecut iarăși în câmpul muncii. În fiecare vacanță însă eram angajat la uzina de unde plecasem. Cu suplimentul de bani obținut, mi-am făcut o studenție ușoară și frumoasă! La Casa Studenților ,,Grigore Preoteasa”, am învățat chitara și poezia. Am practicat în joacă poezia și, deși am debutat cu poezie, visul meu a fost proza.

Ioan POPOIU: În 1965, ați intrat la Institutul Pedagogic, din București, la facultatea de matematică. De ce la matematică și nu la filologie?!

Ioan VIȘAN: La liceul seral, baza era compusă din obiectele realului. Umaniștii erau numai la învățământul de zi. Eram deci pregătit mai mult la matematică, pe care o făceam și în profesională. La literatură am fost doar autodidact. Și când îți place un obiect și nu ai acces la el, poți fi și autodidact.

 Ioan POPOIU: În 1968, ați absolvit Institutul și ați fost repartizat ca profesor la Școala generală din Sălcioara, iar din 1976, ați fost directorul școlii până la pensionare, în 2004! Ce ne puteți spune despre această perioadă?

Ioan VIȘAN: În 1968, am fost repartizat ca profesor de matematică la Școala generală Sălcioara, de care acum aparținea și satul meu natal, Movila. Iarna, drumul era un infern! În restul timpului, era o poezie…În satul Sălcioara, unde se afla una din cele trei școli generale ale comunei, aici, într-o răscruce de drumuri, Dumnezeu mi-a scos în cale o fată, de care m-am îndrăgostit orbește, fără să-mi dau seama dacă o merit. Era nepoata bărbatului unei colege de cancelarie. Am făcut greșala să spun în cancelarie c-am văzut, în ,,Răspântie”, o fată de chipul chipul căreia am rămas fascinat – care ,,m-a dat pe spate”, am zis eu într-un cuvânt mai  neaoș. ,,Este nepoata mea, zice colega de cancelarie, să nu vă legați de ea”. Nu mai spun cum m-a făcut să renunț la ideea de a o cunoaște. Ideea în sine și-a făcut un cuib cald în mintea mea și s-a transformat într-o perlă rubinie, așa cum se preface în cochilia unei scoici, dintr-un grăunte de nisip pătruns acolo fraudulos. Mă fascinase ochii ei ca două mure strălucitoare în centrul eliptic și alb imaculat al globilor oculari, cât și surâsul ei ascuns într-o tăcere virtual vorbitoare.

Voiam doar s-o cunosc și nicidecum să-i fi stricat proiectele de viitor (era poetă). Eșecul în cunoașterea acestei fete mi-a trezit toate resorturile ideilor mele despre literatură, cât și gustul pentru lectura unor noi și inovatoare scrieri Atunci am început să evoluez și să-mi pun în valoare esențele parcursului meu de viață, care nu fusese unul liniar, ci mai degrabă sinusoidal. Fata de care vorbesc locuia la niște unchi ai ei, în București, poate era studentă, nu știu. Știu însă de la colega de cancelarie că era deja poetă. Mi-a fluturat într-o zi sub priviri și o carte de poeme ale nepoatei. Era scrisă cu mult spirit. Nu știu cum s-a întâmplat, dar acea carte avea să rămână și azi în biblioteca mea, drept mărturie a neuitării. Cert este că, de-atunci, am început să scriu în secret pentru o ,,femeie care nu mă iubea”.

Am început cu poezie. Prietenii cărora le recitam câte ceva, la un șpriț, spuneau c-am dat în ,,mintea copilor”. Nu se potrivea matematica și cu poezia! Le spuneam că matematica în sine e și o poezie! Le demonstram prin atâtea armonii ale lumii materiale că sunt mai mult decât poezie. Le spuneam că poemele nu sunt ale mele și că le-am luat din cărți. Atunci m-am apucat de scris proză.

Mai întâi însă m-am însurat, în 1971, ca să nu mai fiu suspectat de ,,copilării” literare. Pe nevastă-mea, Maria Lebu (devenită Vișan) am cunoscut-o la un revelion. După șase luni, am luat-o de nevastă. Era o femeie frumoasă. Gândul meu era tot la poeta inaccesibilă și n-avea să se destrame niciodată, deși despre viața ei aveam să aflu câte ceva abia la bătrânețe. Cert este că, fără acest travaliu spiritual, spre devenirea mea în a face să-i calc pe urme, n-aș fi ajuns ceea ce sunt astăzi și pentru asta îi datorez bruma mea de avere spirituală. La această ,,avere” pot spune că a mai contribuit o femeie, al cărei nume nu e cazul să-l știe lumea, iar acea femeie nu e nevastă-mea, care mă acuza de adulter, în glumă, cu personajele mele feminine.

În 1976, am fost numit director coordonator peste trei școli generale, cinci școli primare și șase grădinițe. Până în 1980, n-am mai avut timp pentru scris. Lecturile insă și fișele nu le-am întrerupt. Prin 1981, am început să frecventez cenaclul literar ,,Cicerone Teodorescu”, din Târgoviște. Aici am întâlnit scriitori importanți, cum ar fi marele poet Cezar Ivănescu, criticul Alexandru Ulici, poetul Ion Stratan și alții, veniți ca invitați.

Ioan POPOIU: În acești ani, v-ați întemeiat o viață de familie, aveți doi copii. Cum comentați?

Ioan VIȘAN: În acest timp, m-am ocupat și de copii și de familie Am doi copii buni: fata, Silvana, are două facultăți, Matematică și I.A.T.C.-UL. Nu a practicat profesoratul decât doi ani. Acum e doar actriță. Are o trupă proprie. Băiatul, Dragoș-Nicolae, are o mică fermă de animale. Ambii copii sunt căsătoriți și, numai de la băiat, am un nepot, Dragoș-Nicolae junior. Are 11 ani, este în clasa a V-a și are bursă de merit.

Ioan POPOIU: Ce mângâieri ați avut în viața de familie, ca soț și părinte?

Ioan VIȘAN: În familie am avut armonie. Soția mă mai tachina în glumă cu personajele mele feminine, dar mă înțelegea fiindcă ambii copii erau de partea mea, în această problemă a scrisului.

Ioan POPOIU: Considerați că viața de familie îl ajută pe scriitor, în opera de creație? Este un impuls pentru creator?

Ioan VIȘAN: Eu nu am avut probleme, dar cunosc un scriitor care s-a despărțit de nevastă din cauza asta. Viața de familie n-ar trebui să fie afectată de scrisul unui membru al familiei. Ar trebui ca viața de familie să fie chiar un impuls pentru creație. Cât mă privește, nu mi-a dat nimeni din familie vreun impuls special, dar mi s-a dat libertate. Impulsul l-am primit în cenaclu. Dar cel mai concludent impuls l-am primit cu un text de proză poematică din partea poetului Cezar Ivănescu, care m-a adoptat imediat printre prietenii care îl admirau. Și trebuie spus că nu adopta ca prieten pe oricine. Iubirea de oameni mi-a dat însă apetit pentru literatură. Deasemenea, iubirile și deznădejdile mele mi-au fost hrană pentru literatură.

Ioan POPOIU: Domnule Vișan, aș dori în continuare să vorbim despre cele spirituale, scrisul, literatura, cărțile…Când ați descoperit universul cărților?

Ioan VIȘAN: Odată cu profesoratul, am început să cumpăr masiv căîrți. Când m-am însurat, singura mea avere erau cărțile! Apoi aveam la-ndemână biblioteca școlii, care conținea o seamă de cărți rare datorită a doi dintre foștii directori, iubitori de carte și care își donaseră biblioteca proprie, este vorba despre Tudorache și Mircea Predescu. Apoi mai era biblioteca de la Casa de cultură a orașului Târgoviște, unde se țineau întâlnirile din Cenaclu. În plus, din biblioteca tatălui vitreg al soției mele, de profesie magistrat, mi-au parvenit, după decesul acestuia, ba chiar și înainte de acest fapt, multe cărți, deasemenea vechi: filosofie, psihologie, sociologie, morală, jurisdicție, Așadar, am avut de unde să-mi consolidez spiritul. Ca să enumăr aici cărțile și autorii citiți de mine, atât clasici cât și contemporani (dar și antici) aș umple multe pagini și nu e cazul.

Ioan POPOIU: Este literatura o lume spirituală aparte, distinctă de viața reală?

Ioan VIȘAN: Pentru mine, literatura nu este distinctă de viața reală, ci dimpotrivă. Atâta vreme cât viața materială o inspiră, nu pot fi separate. Pe de altă parte, și literatura inspiră viața prin proiectele minții care o creează.

Ioan POPOIU: Aș începe discuția despre scris cu o confesiune a dumneavoastră: ,,Sunt un Istau cu capul în cărți, să disec realitatea…”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Introvertirea s-a manifestat din familie, de când mama nu era niciodată mulțumită de rezultatele mele care, într-adevăr, nici nu erau prea strălucite. Mai târziu, nici personal nu eram prea mulțumit de propriile rezultate. Până am ieșit la liman, am mers cam tot timpul pe ocolite. N-am ajuns la liceu decât după ce-am făcut profesionala; n-am ajuns student până n-am trecut prin armată; n-am ajuns la facultatea pe care o doream, pentru că viața m-a obligat să mă întrețin singur și tot așa …Toate acestea m-au obligat să mă închid în cochilia mea de matematician și să mă apuc serios de lecturi și de scris – terapii optime pentru sănătatea de toate tipurile.

Ioan POPOIU: Mărturisiți apoi că pasiunea pentru scris s-a manifestat în vremea studenției: ,,Scriam versuri ocazional, poezii cu nuanță filosofică. Scriam mai mult pentru mine, pentru echilibrul meu spiritual, nu mă gândeam atunci să public”! Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Eram într-un grup de studenți, la barul ,,Tic-Tac”, pe ,,Șase martie”, în București, și s-a atașat de noi un domn de vreo 60 de ani, cu chef de vorbă, dar n-avea cu cine…Și noi, studenții, eram destul de guralivi, așa că omul s-a lipit de noi ca ștampila pe scrisoare.  Ne-a propus să ne-ntâlnim mai des că ne servește el cu ce dorim. Să ascultăm palavrele unui om, eliberându-și sufletul de ele, cinstindu-ne cu coniace și țigări Kent, nu era de neglijat. Așa ne-am angajat să ne întâlnim săptămânal la o anumită oră, la barul ,,Tic-Tac” să-i ascultăm ,,ofurile”, având și dreptul de a le comenta. Palavrele lui nu erau deloc tâmpe. Le scotea din suflet și aveau o nuanță filosofico-dramatică cam greu de digerat de orice minte. Aflase că suntem niște matematini în devenire și se atașase de noi în speranța că nimeni alții nu-l vor înțelege mai bine, dat fiind, spunea el, că ,,voi le aveți mai bine cu logica”. Lucrase în ,,proiectare” și ceva pușcărie ,,pe nedrept”, spunea el. Făcea cu noi o propagandă anti-sistem, cu atingeri foarte subtile la personaje ,,fictive”, dar noi înțelegeam unde bate…Noi pricepeam ce vrea să spună și-i răspundeam pe măsura dorinței, mai ales c-o făceam pe banii lui. Eu îi făceam versuri pe loc la unele noțiuni și asta l-a făcut să mă remarce ca ,,om de viitor” în joaca asta. Spunea că eu îi înțeleg cel mai bine ,,păsurile”. M-am jucat tot anul 1968 cu versuri pe tema ,,palavrelor” omului, chiar după ce am terminat facultatea mergeam la București, la întâlnirea de la ,,Tic-Tac”, până la ,,colindul ” studențesc de Crăciun, care are să se transforme în altceva, După asta, omul nostru n-a mai venit la întâlnire. Nici noi n-am fost toți cei care erau în grupul agreat de el . Unii au fost repartizați pe posturi îndepărtate de București, nu mai puteam răspunde întâlnirii noastre, Cu acea ocazie, m-am lăsat și eu de versuri ,,filosofico-dramatice”! Deveniseră periculoase în vremea aceea. Bine că erau doar orale…Exercițiul mi-a fost de mare folos.

Ioan POPOIU: Puteați debuta mai curând?

Ioan VIȘAN: Da, puteam debuta mai curând, dacă aveam de gând să ajung scriitor. Dar, din momentul în care prietenii avizați au văzut ce scriu, au început să mă împingă de la spate. ..În privința interesului de a ajunge scriitor, am fost un îndărătnic. Până când n-au apărut niște ,,motorașe” în viața mea (de care am amintit), nu m-am apucat serios de treabă. Și-apoi a mai fost și formația mea meserie realistă, mai greu admisă de umaniști. Până și nevasta îmi spunea că am ,,luat-o razna”, dacă m-am apucat de literatură în loc să fac meditații la matematică…

Ioan POPOIU: Ați debutat la maturitate, în anii 1987-1988, cu poeme și proză, în publicații precum SLAST, ,,Luceafărul” și ,,Tribuna”! Cum vedeți acest moment al debutului?

Ioan VIȘAN: În 1987, m-a invitat poetul Grigore Grigore să ne întâlnim la ,,Casa Scânteii”, cu Alex. Ștefănescu, și i-am arătat (lui Alex.) ce scriu. Aveam cu mine vreo 30 de poezii și un manuscris de proză de vreo 300 de pagini. Dintre poezii mi-a oprit una pe care a publicat-o în SLAST, la rubrica ,,Poemul săptămânii”, iar cu textul de proză, după ce l-a luat acasă și l-a citit, mi-a ales câteva capitole și m-a trimis (cu textul) la ,,Cartea Românească” , să i-l dau predau, cu recomandarea sa, Mariei Graciov Aceasta mi-a primit manuscrisul și m-a ținut până la revoluție…Mă ruga mereu să mai scot ceva din el, să mai modific ceva, să mai adaug ceva, ca să poată fi publlicat. Evident, manuscrisul meu conținea idei neconforme cu ale ,,sistemului”….

În 1990, Maria Graciov s-a mutat la o editură particulară la care trebuia să plătesc editarea. N-am avut bani, pentru că soția mea se-mbolnăvise de cancer și, câțiva ani, n-am mai încercat să public. În 1995, după decesul soției, m-am apucat iarăși de scris. Deja il cunoscusem și pe Cezar Ivănescu. La o invitație a sa la Târgoviște, cu ocazia Festivalului ,,Moștenirea Văcăreștilor”, l-am invitat la mine acasă, mi-a cunoscut soția și copiii. Ne-am întreținut cu mai mulți prieteni, în dialoguri despre literatură și viață. Părerea lui Cezar era că nu există una fără cealaltă. Și eu zic la fel…și, cu asta, am răspuns și la una din întrebările dumneavoastră.

Eu m-am declarat inițial doar într-un fan al poetului Cezar Ivănescu. I s-a părut, chiar și lui, faptul că un profesor de matematică oarecare își permite să vorbească de literatură. În fața unui titan al poeziei, n-aveam îndrăzneală să spun nimic despre scrisul meu. Colegii însă mi-au divulgat preocupările, atunci i-am arătat ce scrie în ,,Luceafărul”, iar despre proză în ,,Tribuna”. Cezar m-a descătușat atunci de teama de a-mi mai arăta pe față creațiile. Cezar Ivănescu astfel, aproape că mi-a dat brânci, cum se spune, spre literatură. Abia de aici încolo aveau să conteze pentru mine firavele mele publicații în SLAST, Luceafărul și Tribuna. Până atunci nu știusem să mă bucur de ele. Dealtfel, nici acum nu știu să mă bucur de rezultate. Văd la unii prieteni mai multă bucurie pentru reușitele mele decât la mine. Asta se cheamă că nu prea știu să fiu fericit, chiar dacă Dumnezeu mă așază acolo unde ar trebui să fiu. De aceea, se mai supără câteodată pe mine și mă trezește cu câte o palmă, care seamănă a mângâiere.

Ioan POPOIU: După debut, ați fost premiat la concursul de literatură ,,Moștenirea Văcăreștilor”, edițiile 1988 și 1989, pentru poezie și proză. Cum apreciați aceste distincții?

Ioan VIȘAN: Abia după cele două concursuri din 1988 (poezie) și 1989 (proză), m-am trezit bine la realitatea pe care mi-o prezicea Cezar Ivănescu. Și stagnarea manuscrisului meu la ,,Cartea Românească” mă dăduse cumva înapoi…

Ioan POPOIU: Aș vrea să va referiți și la activitatea de redactor, după 1989, la publicații precum ,,Târgoviștea” și ,,Realitatea dâmbovițeană” , la aceea de colaborator la revistele literare…Ce ne puteți spune?

Ioan VIȘAN: Odată cu activitatea mea ca redactor la cotidianul local ,,Realitatea Dâmbovițeană”, scrisul meu și-a luat avânt nu numai spre literatură, ci și spre dezbateri politice și sociale. Ulterior, în 1990-1991, am fondat împreună cu regretatul Mihail Vlad, noua revistă culturală ,,Târgoviștea”! Spun ,,noua”, pentru că mai existase și până în 1940. Nu m-a încântat prea mult revista, pentru că Mihail Vlad publica tot ce-i pica în mână. Nu avea niciun principiu de selecție.

Ioan POPOIU: În legătură cu debutul editorial, afirmați următoarele: ,,Nu mă gândeam că o să ajung să scriu proză. Am făcut-o mai întâi din nevoia de comunicare, pe atunci, nu prea aveai cu cine să comunici, o făceai cu teamă. Așa am ajuns să dialoghez cu propriul Eu”!

Ioan VIȘAN: Da, scrisul (fie poezie, fie proză) vine și din nevoia de comunicare. Când vezi că lumea nu te înțelege, deși ai pe limbă gânduri curate de exprimat; când sufletul ți-e înțesat de gânduri și n-ai cu cine să le discuți (aidoma bărbatului de la ,,Tic-Tac”, de care v-am povestit), atunci singura soluție este să pui mâna pe creion și pe hârtie și să te destăinui …Cui? , te vei întreba. Se va găsi careva vreodată –vei gândi- să răsfoiască aceste hârtii…și gândul acesta te liniștește. Mai ales în timpul comunismului, când dialogurile cu oricine îți erau suspectate.

Ioan POPOIU: În cele din urmă, în 1997,  a apărut primul dumneavoastră roman, ,,Cușca elastică”, la Târgoviște, au urmat alte ediții, în 2008, 2011 și 2017. Un roman scris înainte de 1989, dar care a stat mulți ani în sertar. Ce ne puteți spune ?

Ioan VIȘAN: În 1997, manuscrisul meu la ,,Cușca elastică” a fost consultat de Cezar Ivănescu și mi-a spus să-l public. El nu luase în primire Editura Junimea. Aveam o editură proaspăt înființată în Târgoviște, ,,Domino”, care mi-a publicat cartea imediat cu bani puțini. Imediat, l-am invitat pe Cezar la o primă lansare, unde el a vorbit extrem de elogios despre carte”! Nici nu-mi venea să cred c-am scris-o eu. Textul, cam metaforizat și cam poematic, a stârnit și unele controverse. Unii (un critic târgoviștean) spuneau că nu e roman sau că nu e roman în adevăratul sens al cuvântului (după canoanele definiției romanului). Eu, într-adevăr, nu respectasem niciun canon, dar lui Cezar Ivănescu tocmai asta îi plăcuse mai mult. Unul mi-a zis că textul este mai degrabă poem. Cezar le-a replicat tuturor cu următoarele cuvinte: ,,Da cine-a stabilit domnilor canoanele unui roman ? Cine-a zis că nu se poate face roman și după alte canoane ?”

Mi s-au pus întrebări multe cu privire la ,,Cușca…”. În primul rând, am fost întrebat: ,,Cum de am reușit să scriu așa din perspectiva unei femei ? Cum de știu așa bine cum gândește o femeie ? ” Am răspuns că ,,ideea de a gândi în locul unei femei mi-a sugerat-o nevoia de a construi un dialog decent între un bărbat și o femeie, fiecare cu simțurile lăsate de Natură și cu mintea lăsată de Dumnezeu. Femeia n-a fost reală că mi-ar fi dat replicile peste cap sau mi le-ar fi dat cum dorea ea. Ca să primesc replicile care trebuiau am intrat în conștiința ei.

Nu e complicat. După celebrul psihanalist Carl Gustav Jung, care, spre deosebire de Freud, nu concepea omul ca pe o ființă refulată, supusă instinctului (sexual), ci ca pe o complexă ființă culturală, capabilă să dea o nouă interpretare visului, nu ca pe un simptom (nevrotic, după Freud), ci ca fiind un limbaj pe care nu-l cunoaștem, dar si pe care începem să-l reconstituim din uitare. Așadar, ascultând visurile unei femei, acestea spun câte ceva din ceea ce ea nu poate pronunța cu voce tare. Îți poți imagina, nu chiar ușor, ce simte, cum simte și cum ar vrea să fie pentru ea viața. La fel se petrec lucrurile și la bărbați. În plus, o femeie are în sufletul ei o parte pur masculină (animus, după Jung), după cum și bărbatul are în suflketul său o parte de sorginte feminină (anima). Într-un cuvânt, fiecare dintre noi purtăm în propria ființă imaginea ideală a persoanei de sex opus, dacă am găsi-o, ar corespunde exact dorințelor noastre. Ar exista un cuplu perfect. Eu, ca autor, am dialogat de fapt cu ,,Animus” din ființa personajului feminin”. Așa am lămurit eu lucrurile. Cezar Ivănescu a întărit și el spusele mele, cu un discurs și mai lămuritor referitor la dialogul dintre ,,Anima” și ,,Animus”.

După lansarea cărții, Cezar Ivănescu a fost invitat la ,,Radio Minisat”, de către Virginia Mateiaș, și a fost solicitat să vorbească despre cartea mea. Printre altele, a spus: ,,Romanul Cușca elastică al prozatorului târgoviștean Ioan Vișan, nu am luat-o ca pe o carte de debut. Adică am citit-o fără nici un fel de prejudecăți și, așa cum am spus, dealtfel, sau cum am scris, s-a dovedit că este vorba de un debut deosebit de matur, adică este vorba de o carte scrisă de un adevărat profesionist al prozei, scrisă cu mare – mare abilitate, cu mare inteligență și cu mare curaj. Pentru că este într-adevăr un mare curaj să scrii la ora actuală un roman psihologic, să bazezi totul doar pe analiză subtilă, și de aceea, am considerat că romanul este, în sine, un mare succes! (…) Din punctul acesta de vedere, cartea prozatorului Ioan Vișan, Cușca elastică, se raliază unei întregi literaturi europene: a absurdului, a incomunicării”.

Ioan POPOIU: Romanul, bine primit de critică, a fost interpretat în mod diferit, Reproduc o parte din ele. Cezar Ivănescu vorbește despre un roman ,,apăsător și trist, al suspiciunii și pândei continue, un discurs despre neîmplinirea în dragoste”. Victor Petrescu scrie că romanul este ,,o confesiune asupra unei imposibile comunicări autentice într-un univers ostil”, Margareta Bineață, în ,,Jocul metamorfozelor”, face referire la ,,o autoscopie dublă realizată de personajul masculin și cel feminin…”. Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Referitor la ceea ce spune Margareta Bineață, precizez că nu este vorba chiar de autoscopie, ca simptom al unei boli halucinatorii, deși ambele personaje practică într-un fel sau altul evaluarea observațiilor asupra propriei persoane. În condițiile comunismului (cartea fiind scrisă între anii 80-83), viața te punea și în ipostaza de trăiri halucinatorii, măcar gândite dacă nu trăite, cu toate că multă lume le și trăia.

Ioan POPOIU: O altă opinie, semnată de Ana Dobre, în ,,Metaforele universului închis: Cușca elastică”, în care se arată: ,,Romanul realizează o țesătură subtilă de text și subtext, creând atmosfera unui timp copleșitor în care lipsește speranța, împiedicând comunicarea si, prin urmare, iubirea…, iar finalul este ambiguu, întreținând stranietatea și misterul”. Ce părere aveți ?

Ioan VIȘAN: Criticul Ana Dobre are dreptate în tot ce a scris despre cărțile mele. Nu-i comentez nimic din ce a spus.

Ioan POPOIU: În 2001, a apărut ,,Capcane pentru ochi deschiși”, roman, tot la Târgoviște, Editura Bibliotheca, iar ulterior, în 2016, la aceeași editură, a apărut ,,Capcane pentru ochi deschiși – I. Testamentul mistic”, ediția a doua, revăzută, și ,,II. Noua mea capcană – regretul”. Ce ne puteți spune despre noul roman ?

Ioan VIȘAN: Referindu-se la cele scrise de subsemnatul, Mircea Horia Simionescu scria: ,,Lectura cărților lui Ioan Vișan procură vii satisfacții prin vioiciunea scriiturii, îndrăzneața punere în pagină a scenariilor, a dialogurilor de o mare autenticitate, naturalețea dezbaterilor, descrierea spațiului epic. O bună conducere, prin secvențe ,,cinematografice”, a firului narativ face transparentă, fluidă acțiunea! Cât despre știința frazării, autorul este un meșter de înaltă calificare, stăpân pe mijloacele expresivității emoționale, fraza este plăcută, antrenantă, portretistica, un pretext inteligent, abil, de-a face lesnicioase adevărurile privind condiția umană”! În articolul ,,Diagonalele unui testament mistic”, Ana Dobre nota referindu-se la romanul ,,Testamentul mistic”: ,,…romanul lui Ioan Vișan, recomandat călduros de M. H. Simionescu, deconcertează prin amestecul de tradițional și modern, de ezoteric și exoteric. Romanul are ca temă centrală istoria balzaciană a unei moșteniri aplicată la realitatea românească postdecembristă…Această țesătură narativă este dublată de un simbolism ce relevă mai multe trepte ale receptării pentru a ajunge la suprasens – convertirea moștenirii materiale într-una spirituală. Naratorul are sentimentul că trăiește suspendat între două realități diferite, care-l situează afară, în lume, și înlăuntru, în sine, Povestea complicată și complexă a lui Radu Leon care stă sub semnul acestui testament mistic…Aceasta este premisa unei povești de iubire care-l implică pe Radu Leon, artist plastic, în aventura existenței sale. Privind lumea și oamenii prin reflexiile artei lui, el este tentat permanent de jocul dintre aparență și esență, de semnificațiile ascunse, nerevelate ale lucrurilor și întâmplărilor”.

Ioan POPOIU: Despre acest roman, aceeași Ana Dobre arăta: ,,Testamentul mistic este însăși scriitura prin care poveștile, istoriile unesc generațiile…, un roman cu implicații exoterice și ezoterice”! Cum comentați ?

Ioan VIȘAN: Cu privire la ,,ezoterism”, am acolo un personaj care, pătruns de amintirile unei case care fusese expropriată străbunilor lui, și retrocedată lui și unei verișoare a sa, se lasă pătruns de niște viziuni tainice, spirituale și inițiatice, care se confruntă cu trecutul vechii case. Casa îi garanta lui realitatea unei origini ,,supraumane” înlăuntrul regenerării sale spirituale. ,,Exoterismul” este și el acolo cu simțământ exterior, susceptibil de a pune totul pe masă celor două verișoare ale sale (una nu participa la moștenire contra testamentului). Ambele concepte reprezintă un dualism veridic precum esența și substanța, cerul și pământul…Practic, personajul principal intrase, printr-o autoinițiere ezoterică, în contact cu vechiul stăpân al casei lăsată lui moștenire, dar dorea (exoterie) să le pună și pe verișoarele sale măcar în cunoștință de cauză cu tainele lui

Ioan POPOIU: Romanul în sine, susține Tudor Cristea, este ,,o poetică poveste de dragoste .., pe alocuri încărcată de mister, dar neîmplinită din pricina ,,capcanelor pentru ochii deschiși”, oscilând între ,,capcane” ale imaginației și realității, eroul va rata aproape totul…”!. Ce părere aveți?

Ioan VIȘAN: Frumusețea unui roman, a unei povestiri, nu este neapărat cu personaje pline de victorii și reușite. Lumea vrea să vadă și personaje care au un parcurs sinuos în viață, cu împliniri și eșecuri, cu mize mari eșuate sau cu reușite neașteptate care să țină pe cititor în priză cum s-ar spune. Când ,,eroul va rata aproape total”, cum spune criticul Tudor Cristea,  poate interveni cititorul cu soluții proprii. Astfel romanul se prelungește cu adaosul gândit de cititor, așa încât aparent acesta participă și el la procesul creației. Și poate chiar să recitească textul să vadă cum ar putea el să rezolve problema. În altă ordine de idei, un asemenea roman cere chiar și autorului să fie continuat. Dar participarea cititorului la o altă soluție de final este cea mai importantă problemă.

Ioan POPOIU: În sfârșit, Gandy Georgescu, în ,,Ioan Vișan: un romancier matematic-sisific, povestaș…”, vorbește de o TRILOGIE ROMANESCĂ, care începe cu ,,Cușca elastică” și sfârșește cu ,,Capcane- 2”, ,,romane de o reală excepție, profund originală stilistic, prin formula epic-parabolic…”. Cum comentați aceste afirmații ?

Ioan VIȘAN: Gandy Gergescu e un bun prieten, poet, căruia îi plac cărțile . Cred că el a vrut să arate angajamentul meu într-o muncă tenace și de anvergură, care ar semăna cu matematica, nicidecum la una zadarnică. Nu cred că s-a gândit la zădărnicia muncii celebrului personaj mitologic al Greciei antice, care, supărându-i pe zei pentru că îndrăznise să se creadă mai presus decât ei, și-a atras condamnarea la rostogolirea unui bolovan până în vârful unui deal, de unde zeii i-l aruncau iarăși la poale ca să-și poată relua fără vreo noimă parcursul. Dacă poetul Gandy Gergescu o fi gândit astfel, înseamnă că munca mea la acest roman a fost zadarnică. Posteritatea va stabili adevărul.

Ioan POPOIU: În 2017, la Târgoviște, apare un alt roman, ,,Voci în labirint”! Ce ne puteți despre acest roman ?

Ioan VIȘAN: Romanul ,,Voci în labirint” este de fapt ,,Cușca elastică” transformată și masiv adăugită. Am făcut asta ca răspuns la ceea ce au afirmat și colegii mei din ,Societatea Scriitorilor Târgovișteni” și anume că acea carte n-ar fi roman, deși Cezar Ivănescu, publicând-o la ,,Junimea” Iași, cât a fost director acolo, scrisese pe carte ,,roman”. Am mai adăugat câteva texte cu revoluția, cu ,,mineriada” și altele. Și cu asta am luat premiul II, la ,,proză – scriitori consacrați”, la Concursul de literatură ,,Al. Macedonski”, 2018.

Ioan POPOIU: Despre acest roman, Nicolae Oprea afirmă că autorul ,,construiește ingenios romanul unei drame existențiale pe temeiul monologurilor introspective ale unui cuplu de îndrăgostiți suferind de ,,boala închipuirii”! Este surprinsă ,,drama alienării în contextul universului concentraționar, cu accent pe condiția intelectualului”! Cum comentați?

Ioan VIȘAN: Cu ,,universul concentraționar” o mai spusese și Cezar, fiind vorba de vremea comunismului, așadar a desfășurării acțiunii, ca și în ,,Cușca elastică. În acest univers, personajele mele vor fi suferit și de ,,boala închipuirii”, pentru a li se părea viața mai frumoasă. Și chiar și practica monologului era benefică atunci când ți-era teamă să vorbești cu vecinul sau cu prietenul fiindcă nu știai unde-ți transportă vorbele.

Ioan POPOIU: În sfârșit, în 2018, la Târgoviște, apărea romanul ,,Secretul fecioarei Lara”! Nu cunosc opiniile criticilor! Ce ne puteți spune despre conținutul lui?

Ioan VIȘAN: ,,Secretul fecioarei Lara” am vrut inițial s-o public la Târgoviște. A ieșit doar exemplarul de semnal, dar cum n-am avut inițial bani pentru tipărire, iar între timp mi-a fost aprobat manuscrisul și la Editura ,,Cartea Românească Educațional” de la Iași (pe banii editurii), am optat pentru aceasta. Astfel, romanul a devenit ,,Taina fecioarei Lara”, cu niște modificări, pe motivul că la Sf. Munte Athos nu poate intra picior de ființă feminină, în afara pisicilor sălbatice…Cartea este inspirată dintr-un caz real. Cazuistica mi-a povestit-o prietenul meu – inginerul Adrian Osan – la un șpriț. Este vorba de un incest în fapt neconsumat, dar supus unor încercări supraomenești. Credința în Dumnezeu a personajului feminin a fost mai puternică decât realitatea. Acest roman n-a fost citit de critici fiind prea nou.  Editurii ,,Cartea Românească Educațional” – editură foarte importantă – i-a plăcut manuscrisul și l-a publicat. Între timp, cartea a fost criticată (prezentată) elogios în Salonul literar al Societății Scriitorilor Târgovișteni, de Mihai Stan, directorul revistei LITERE, de prof. univ. dr. George Coandă, de George Toca Veseriu, de doi scriitori colegi în SST, care au vorbit despre această carte la Târgul Gaudeamus 2019, , la standul Editurii Cartea Românească Educațional, aceștia fiind Corin Bianu și George Piteș.

Ioan POPOIU: Toți comentatorii romanelor dumneavoastră, Mircea Horia Simionescu, Mihai Cimpoi, Mihai Stan ș.a., apreciază stilistica acestora, imbinarea tehnicilor narative, proustiană și balzaciană Cum comentați ?

Ioan VIȘAN: Datorită faptului că am citit foarte mult din opera acestor scriitori, ca să exemplific doar câțiva, cum ar fi: Proust, Balzac, Joyce, Camus, Dostoievski, Cioran, Ionescu, Eliade, Vargas Llosa, Marquez, Mateiu al nostru și mulți alții ai noștri, atunci se poate spune că am căpătat și anumite influențe de la vreunul dintre ei și m-aș bucura să fie așa.

Ioan POPOIU: Credeți că literatura poate salva lumea ? Vă sunt cunoscute cuvintele lui Dostoievski, care afirma că ar da toată literatura lumii pe plânsul unui copil. Ce credeți ?

Ioan VIȘAN: Nu știu unde a spus Dostoievski vorbele acestea. Nu cunosc contextul ideii: oare ar fi dat toată literatura lumii ca acel copil să nu mai plângă ? sau că în plânsul unui copil există sentimente și furtuni de viață pe care întreaga literatură a lumii le-ar cuprinde ?

Da! Literatura poate salva lumea de la pieire. În condițiile în care progresul științei – științelor realist – materialiste lipsite de umanism, dă să devină năucitor planetei…În timp ce credința în Dumnezeu a fost înlocuită cu marea goană după averi fabuloase…În aceste cazuri, doar literatura și filosofia ne mai pot salva – singurele care mai păstrează în sânul lor logica lucrurilor și morala omenească.

Filosoful Ion D. Sârbu spunea în cartea sa, ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, următoarele cuvinte, citez din memorie: ,,Științele realiste (se referea la matematici, fizică, chimie, chiar și la politică) sunt doar cum sunt tacâmurile la o masă. Dacă la masă nu e și hrana, formată din literatură, filozofie și morală, atunci primele devin un agent polițienesc periculos al libertății și al vieții”!

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor aveți ?

Ioan VIȘAN: Planuri de viitor! Chiar dacă sănătatea mea precară nu-mi prea mai permite să fac eforturi mentale, încerc să scriu un nou roman. Am scris deja vreo 80 de pagini și m-am oprit, pentru că nu mă înțeleg cu unele personaje ale cărții…E o muncă grea să-mi educ personajele…

Ioan POPOIU: În încheierea acestui interviu, vreau să vă mulțumesc din suflet pentru bunăvoință și sinceritate! Vă doresc succes, sănătate și fericire.     

 A consemnat, Ioan POPOIU

(text distribuit pe Academia de Poezie,Artă și Literatură-Teodor Dume)

PartNext

Next post:

Marin Rada: Tăcerea

Ți s-au acoperit palmele
cu lumină galbenă de când taci...

Imperii de frunze își joacă flacăra
la marginea apelor.

Taci precum munții de fildeș
devorând cu umerii lor
făgăduința albă a somnului...

Lumina de zi ți se naște în brațe
și taci ascultând cum urcă în lucruri tăcerea
cu un trup ca o rană
peste care se așează zăpezile.

Poet Ioan Draga: Fără teamă

Oare cum ar arăta viața noastră dacă nu ne-am teme? Să trăim o zi, o singură zi din care să lipsească frica de nereușită, de calamitate...

Ne temem când rătăcim prin padurea îngrijorarilor, unde singuratatea și îndoiala stăpânesc acest ținut.

Parcă și luna plânge când pământul se clatină, căci durerea și lacrimile storc sufletul omenirii, cuprinsă de teamă.

Timpul și sunetul ceasului ce ne apropie tot mai mult de mormant, ne macină existența în morile lui.

Fiecare răsărit de soare pare să ne aducă noi motive de îngrijorare.

Teama nu se arată doritoare să împartă inima cu fericirea, astfel ca cea din urma cedează și pleacă.

Un adevar ne cutremură ființele, omenirea s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Ea a neglijat relațiile interumane, a cultivat egoismul și iubirea de sine, s-a crezut stapana lumii și a exploatat resursele ei, fără limite.

Mă întreb, cum ar fi să nu ne mai lăsăm copleșiți de teamă, ci să acționăm cu credință?

Să ascultăm un suspin, un plâns, o mijlocire și să înțelegem că Isus Cristos se roagă pentru omenire.

Să alergăm spre țărmul speranței și să urcăm în corăbii de iubire, încărcate cu vise ce pot deveni realitate.

Să plantăm nuferi de pace, pe apele liniștite ale vieții.

Să ascultăm valurile mării ce cântă despre Dragostea Lui Dumnezeu.

Să auzim chemarea Lui, să ne întoarcem de la căile noastre rele și să-I recunoaștem Suveranitatea.

Să ne dorim o lume mai bună, schimbată, plină de dragoste și armonie, în care să domnească pacea, pentru eternitate.

Putem pune temelia acestei lumi minunate, pentru noi și copiii noștri, chiar acum!

Poet Ioan Draga

Titina Nica Ţene: de paște

De Paşte soarele e altfel,
are o altfel de lumină,
mama cu tata parcă-s tineri
şi parcă nu mai sunt bătrână.

Mă văd copil pe Dealul Mare
dintr-un sătuc îndepărtat,
purtând rochiţă înflorată,
din sat de parcă n-am plecat.

Mă joc cu fraţii mei pe Beica,
râul ce curge-volburat,
ne salutăm cu voie bună
zicând ”Hristos a Înviat “!

Ce fericită eram, Doamne
şi ce departe sunt acum!
Am mers aşa de mult prin viaţă
Ajunsa-m capătul de drum?

Privesc la pomul înflorit
pe care cântă o păsărică,
nepoata vine lângă mine
“ Hristos a Înviat“, Bunică!

Teodor Dume: De ce, tată?

(dedic lui tata,plecat mult prea devreme, o bucățică din sufletul meu)

       

 Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu ştiu dacă s-a dus de tot. Indiferent de zi, cu privirile înceţoşate, îmi mângâia creştetul, apoi, "plonja" în ochii mei mari de copil şi mă încuraja;" Fiule, eu nu o să plec de lângă voi niciodată. Spune asta şi fraţilor tăi".
       Cred că a fost singura dată când l-am văzut lăcrimând. Sărea dintr-o stare într-alta. Uneori, cu degetele sale lungi şi noduroase, îşi freca tâmplele şi înjura printre dinţi;"Futu-i terentişu mă-sii de viaţă..." Apoi tăcea. Tăcerea lui stranieîmi împiedica vorbele. Liniştea dar şi frica îmi grăbeau respiraţia. Dincolo de fereastră era un spaţiu în care îmi aşezam gândurile şi plângeam. Nu voiam să-l supăr pe tata. Probabil el se lupta cu tăcerile sale dar şi cu viaţa. Avea o pensie de 6oo lei şi şapte guri de hrănit. Alteori îşi hrănea sufletul cu privirile noastre. Şi era fericit. Ba din când în când îşi creiona un plan de lucru pentru primăvara pe care o aştepta ca pe Dumnezeu în zilele de duminica. Seară de seară se întorcea înspre oglinda ciobită de timp, dar în acea seară, obosit de parcă ar fi venit de departe, aşezat pe căpătâiul patului, murmura; " Înainte de Florii o să curăţ fântâna, o să refac gardul din spatele casei, o să schimb balamaua de la poartă, o să..."
Îşi ţinea respiraţia ca într-o rugă îndreptată înspre Dumnezeu. Ne privi pe toţi cei cinci copii aşezaţi după mărime şi ani pe laviţa din faţa sobei, apoi continuă;" O să schimb şi scândura de la pat, dacă...mă va ajuta bunul Dumnezeu".
Patul era unul din scândură cu saltea de pânză umplută cu paie şi-l moştenea de la bunicii din partea mamei.Pe ceilalţi nu i-am cunoscut.
Tata nu prea era un bun creştin, dar în momentul acela parcă interiorul său striga după ajutor. Privirea lui plecată undeva departe developa imagini cadru cu cadru. Părea interesat de ceva anume.Pândea dincolo fereastra cum parcă din moment în moment s-ar ivi cineva din ceaţa abia lăsată.
"Vedeţi, voi?", spuse tremurând. Omul trăieşte  între două respiraţii: cea a venirii pe lume şi cea a plecării din lume...Dar ţineţi minte un singur lucru: Pe Dumnezeu să nu-l refuzaţi niciodată. Poate că El are nevoie de mine, acum..."
În sobă ardea focul cu  flacără şi din când în când vâjâia printre lemnele umede cum au stat sub streaşina casei. Se făcuse linişte, o linişte fără margini ne ţintuii privirea pe chipul bărbatului de lângă geam care se afunda tot mai mult în necunoscut. În ciuda frigului din casă, deşi din oala de lut de pe sobă ieşeau anemic câţiva  aburi, simţeam cu prin vene îmi curgea toată căldura din lume.Şi parcă mă temeam de linişte. Poate din cauza fricii sau poate a remuşcărilor. Eram doar un adolescent naiv şi nici nu ştiu dacă scuzele mele ar fi contat în acel moment. Păream victima neputincioasă dintr-un experiment torţionar. Pielea buzelor începea să mi se usuce alarmant de repede. M-am aşezat mult mai aproape de uşa sobei interdeschise şi am privit flăcările cum se luptau cu umezeala din lemne. Mi-am frecat mâinile apoi l-am privit pe tata. Stătea cu ochii undeva pe zare şi pufăia îndelung. După câteva minute bune s-a întors spre noi, ne-a porivit printre lacrimi, apoi a plecat...
       A trecut timpul. Gura fântânii e astupată cu o pânză de păiajeni şi multe frunze căzute din nucul de la uliţă, uşa de la poarta de jos a căzut din balama, patul din camera mare e tot acolo...
Gândurile mele se tem să întrebe; de ce, tată?
Uneori derulez secvenţă cu secvenţă timpul în care eram copil. Ţin pumnii încleştaţi şi strig; De ce, tată?...