Teodor Dume,aforisme

adevărul se află în natură,iar înțelepciunea în oameni
*
omul simplu se apropie de Dumnezeu ori de câte ori  își ascultă inima
*
recunoștința este un gest care dispare repede
*
trecutul este o rană care sângerează ori de câte ori privim în urmă
*
dovada absolvirii celor mai înalte școli este împlinirea sinelui

**
adevărul se află în natură,iar înțelepciunea în oameni
*
omul simplu se apropie de Dumnezeu ori de câte ori  își ascultă inima
*
recunoștința este un gest care dispare repede
*

Daniela Marchetti:Autumn, my love

 

Frunzei veștede îi cântă anii
numărați în amintirea ta.
Șirul altei vârste va nota:
azi pe strada școlii plâng castanii.

Îndoiala-n ceasuri ruginise,
ochii mei vor dedica misterul
descifrat când ne va vinde cerul
dorul fericirilor promise.

Daniela Marchetti

Dumitru Ichim:Răcoarea lunii...

‎ eodor Dume - Extemporal liric,(grup al Revistei Extemporal liric

Răcoarea lunii…
În cântecul meu te scalzi,
Albele forme…
Oare mărul în ape
Înflori din greşeală?

Amalia Achard,Carte:"Je plaide pour l'insomnie".

Mon nouveau livre, "Je plaide pour l'insomnie".
Une préface signée par le critique Jean-Paul Gavard-Perret, que je remercie.
Et un immense merci également à monsieur Michel Chevalier ( Editions Stellamaris)

Noua mea carte, "sunt avocat pentru insomnie".
Un text semnat de criticul Jean-Paul Gavard-perret, pe care-l mulţumesc.
și un imens multumesc, de asemenea, Domnului Michel Chevalier (Editions Stellamaris)

Amalia Acostachioaei Achard 

Daniel Corbu:LE MANUEL DU BON SOLITAIRE,(editura Stellamaris,Franța/2019)

De cateva zile a aparut , la Editura din Franta ,,STELLAMARIS" (directeur: Michel Chevallier), cartea de poeme LE MANUEL DU BON SOLITAIRE de Daniel CORBU. Pe coperta cartii, redutabilul critic literar Jean Marie Le SIDANER a scris:
,,Les poèmes de Daniel Corbu me plaisent pour plusieurs raisons: leur ironie peut-être d’abord qui permet de tempérer le lyrisme, de lui donner plus de force, - leur dimension méthaphysique ensuite: le poète parve à nous faire sentir les questions essentielles de l’homme dans une expression et un vocabulaire concret, quotidien.
Daniel Corbu dévellope au quotidien un univers de fables qui se sauvent pas du désastre. De fables qui ouvrent sur le vide."

Jean-Marie Le SIDANER

Poetul Ionut Caragea si-a redactat prima impresie despre carte: Je connais Daniel Corbu depuis longtemps. Il est mon poète roumain contemporain préféré. Il est aussi un modèle pour moi. Je me retrouve dans ses paroles qui m'inspirent. Son livre, que j'ai lu en roumain, est une odyssée intérieure, mais c'est aussi l'apocalypse d'une solitude atroce dans laquelle seuls les grands poètes peuvent survivre. Félicitationspour ce livre merveilleux, cher Daniel Corbu!

De cateva zile a aparut , la Editura din Franta ,,STELLAMARIS" (directeur: Michel Chevallier), cartea de poeme LE MANUEL DU BON SOLITAIRE de Daniel CORBU. Pe coperta cartii, redutabilul critic literar Jean Marie Le SIDANER a scris:
,, Îmi plac poeziile lui Daniel Corbu din mai multe motive: ironia lor poate mai întâi care permite să temperat lirism, să-i dea mai multă putere, - dimensiunea lor apoi metafizic: poetul parve să ne facă să simțim întrebările esențiale ale omului într-o Expresie si vocabular beton, zilnic.
Daniel Corbu develope pe o bază de zi cu zi un univers de fabule care nu se salvează de la dezastru. De la fabule care se deschid pe gol."

Corbu Daniel

Petre Ioan Crețu: Acoperiș 11

să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie fiecare cu singurătatea lui și să vorbim despre ce-am mai făcut despre copii sau despre nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu har se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele din suflet lumea se naște aici sub mine o simt cum se mișcă este vie nu e himeră nici gând de poet e ca un fir de plantă plăpândă subțire

în lipsă de spațiu mi s-a dat un bulgăraș de viață ca pe o nouă șansă de moarte și mi s-au mai dat aripi, aripi mari, ce aripi mari am! te rog înnoadă-mi-le la spate

petre ioan cretu

Cezarina Adamescu,Poemele binecuvântatei lumini:Teodor Dume,Temnița de sub rană

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017

Intitulat metaforic, „Temnița de sub rană”, noul volum de versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De altfel, și volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al aceleiași dureri: „Colecționarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015; „Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.
Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie și măreție!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.
Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.
Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.
Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).
Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).
Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).
Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.
Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;
Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).
Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.
Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);
Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.

CEZARINA ADAMESCU
9 Mai 2017

Veronica Pavel Lerner:Medalion literar

Fiică a criticului de artă Amelia Pavel (1915-2003) – personalitate cunoscută în România.
Născută la București. Emigrează în Canada în 1982, la Montreal, iar în 1997 se mută la Toronto, unde își desfșoară în prezent activitatea de om de știință, editor, poet și eseist
Studii
Univ. București, Facultatea de Chimie. Cursuri de limba engleză la Univ. McGill (Montreal)
Activități știintifice
Lucrǎri științifice de specialitate publicate în România, Canada, USA; “Canadian Expert in Analytical instrumentation in Gas Chromatography", “Chair person” în comisiile guvernamentale canadiene de specialitate
Activitate publicistică, editorială și artistică în România, Canada, USA
- redactor la "Observatorul" din Toronto, ziar premiat de Guvernul Canadei în 2008 si 2014 pentru promovarea culturii Românești în Canada; membră a cenaclului de pe lângă această publicație
- colaborator la publicații din Canada, SUA, România: "Target 01", "Melos" (revista Uniunii Compozitorilor din România), “Vatra Veche”, “Signet”, “Singur”, "Nomen Artis", "13 plus", "LaPunkt" (România), “Observatorul”, “Agenda Canadiană”, “Noi Românii”, “Semnalul”, "Candela de Montreal" (Canada), “Radio Metafora” (SUA) ș.a.
- jurnalist acreditat pentru TIFF (Toronto International Film Festival)
- membru în MWG (Mississauga Writers Group), Canada
- secretar general al asociației W.A.R.M. (World Association of Romanian Mass-Media)
- membru colaborator în ASLRQ (Asiociația Scriitorilor de Limbǎ Românǎ din Quebec)
- membru în juriul publicului CIMM (Concours Intenational de Musique de Montréal) 2010, secția vioară
- editor și/sau administrator pe site-uri literare în limba română
- membru în ACSR (Asociatia Canadianǎ a Scriitorilor Români)
Activități literare
Cărți în România
- "Miniaturi de dincolo de Ocean", Ed. Arhaeus, Buc. 2000 (prozǎ scurtǎ)
- “Gânduri printre rânduri", Ed. Arhaeus, Buc, 2001 (prozǎ scurta, poezii)
- "Binecuvântatul prezent", Ed. Pallas Athena, Focșani, 2006 (poezii)
- "Oameni pe care i-am cunosut", Ed. vatra veche, Tg. Mureș 2015 (proza scurta)
Cărți în Canada
- “Talking the world over”, Cranberry Tree Press, Canada, 2001 (short stories)
- “Smiles in the Mirror”, Cranberry Tree Press, Canada, 2002 (short stories, poems)
Antologii și Enciclopedii:
- autor de sonete în “Antologia Sonetului Românesc” de Radu Cârneci, editura Muzeul Literaturii Române 2008 Autor de poezii în Antologia cenaclului Lirei 21 “A treia Carte”, Editura Art Book, 2012
- autor de poezii în “Antologiile Confluențe Lirice”, din 2013, 2013, 2014, Editura PIM
- autor de proză în “La confluență de gânduri- Antologie de proză”, Editura PIM 2013
- autor de proză în volumul “N. Steinhardt-cu timp și fără timp”, ediție îngrijită de N. Băciuț, Editura Nico 2012
- fișă personală în “Enciclpedia personalităților Feminine din România” de George-Marcu și Rodica Ilinca, Editura Meronia 2012.
- autor de poezie și proză în limba engleză in antologia "Word Fest" a grupului de scriitori MWG din Canada, 2014
- autor de poezie în antologia de poezii "Roșu Mocnit", de la Casa Gândului-Cleopatra, Editura Rovimed Pub;ishers, 2014
- autor de poezie în limba francezǎ și prozǎ în limba românǎ în antologia ASLRQ 2015.

tăcerea unui prieten, un început de moarte 

când iarna durează şase luni
şi la tv se vorbeşte numai despre crime
războaie
sau despre misterioasa dispariție a unui avion

când harta lumii se schimbă
de la o zi la alta
iar politicienii dau din coate
şi emit sloganuri

când publicitatea te invită să consumi nemăsurat
iar pe canalul alăturat
doctorii prezintă
catastrofele medicale

când succesul filmelor
se măsoară în încasări
vedetele sunt produs industrial
iar băncile stăpânesc lumea

când comunicarea dintre oameni
se supune regulilor
dictate de electroni

când bârfele planetei
repetate obsesiv de mass-media
urlă într-un zgomot
de care nimeni nu e scutit

atunci
dacă vocea unui prieten
insula ta de pace în haosul înconjurător
dispare
neaşteptata şi prelungita lui tăcere
e un început de moarte

Elevul meu, Ceaușescu Nicolae, clasa X-a C

Mare cinste pe capul meu să predau chimia în perioada anilor lumină, când Elena Ceaușescu era cea mai strălucită chimistă a țării. Noi, absolvenții și doctoranzii Universității București, nu eram nimic pe lângă ADI (Academician Doctor Inginer), omul de știință de renume mondial, inventatoarea cauciucului sintetic, poli-izoprenul. În plus, am avut la liceu, în clasa a X-a C, un elev al cărui nume era Ceaușescu Nicolae, cel al Marelui Conducător. Faptul că nu-l vedea nimeni la școală, pentru că lipsea tot timpul, nu conta. Era din Scornicești, firmă garantată pe atunci!

Orele de chimie din laborator ne permiteau să ne mișcăm (bonus în timpul iernii când, din cauza lipsei de căldură, purtam în interior palton și mănuși). În ciuda recomandărilor secretarului de bază al liceului, eu nu eram în stare să politizez orele. Când, la inspecția de gradul I, conducătorul meu de lucrare, profesor la Politehnică, m-a rugat înainte de oră -între patru ochi- să nu uit s-o menționez pe Tovarășa când predau lecția nouă, am uitat! Bietul prof. a trebuit să-și justifice nota maximă pe care mi-a acordat-o numai prin meritele mele profesionale! A riscat, săracu'!

Societatea multilateral dezvoltată, sub lumina învățăturii marxist-leninste și a prețioaselor indicații date de Geniul din Carpați nu-și permitea existența vreunui rebut social. Sarcina noastră, a cadrelor didactice era "să facem totul pentru promovarea elevilor, pentru dezvoltarea potențialulului lor de a deveni cetățeni demni de patria noastră, în continuă înflorire economică, socială și politică".

Elevul Ceaușescu Nicolae, care nu venea la școală cu lunile, n-avea habar de nicio materie din cele pentru clasa a X-a. Norocul nostru, al meu ca profesoară, gata pentru promovarea omului nou, dar și al elevilor, viitorul de nădejde al patriei, era laboratorul. Inventasem câteva reguli. 1) -cei cu note mari aveau dreptul să execute experiențele de laborator. 2) -orice intervenție verbală spontană, bazată pe logică, era notată. 3) -contribuțiile cu material didactic necesar laboratorului erau răsplătite prin note. Elevii aveau deci multiple posibilități de a obține note de trecere. N-a trebuit niciodată să mă justific în fața nimănui, toți mă invidiau pentru felul în care fructificam potențialul laboratorului!

Într-o zi, când l-am zărit pe elevul Ceaușescu în curtea școlii, am profitat și l-am întrebat dacă n-ar vrea să-mi construiască un tabel periodic electric, cu elementele chimice colorate și luminate. I-am făcut o schiță, iar băiatului i-a plăcut ideea, mi-a promis imediat că mă va ajuta. După vreo două săptămâni, a apărut la laborator cărând, împreună cu un unchi, un imens tabel periodic electric. Minune! Comenzile se făceau de la un panou, totul era exact cum îi explicasem. Cum să nu-i fi dat notă de trecere la chimie?

Mai complicat a fost cu absențele nemotivate, pe care diriginta lui, profesoara de română, nu i le putea motiva fără certificat medical. Și, la peste 40 de absențe nemotivate (Ceaușescu avea cu sutele), nota la purtare trebuia scăzută sub 7, lucru posibil numai cu aprobarea consiliului pedagogic.

La sfârșitul primului trimestru (anul școlar avea pe atunci 3 trimestre), la consiliul pedagogic, când a venit rândul calsei a X-a C, diriginta a spus că are un singur elev problemă. Nu l-a numit. Deși toți știam despre cine era vorba, i-am cerut dirigintei să-l numească. Ea se tot codea. De înțeles: cum putea să spună că Ceaușescu Nicolae era un elev problemă? Așa că, evitând răspunsul, a murmurat: "Păi... colegii știu despre cine e vorba". Secretara care scria procesul verbal s-a înfuriat: "Fiți clară, tovarășa profesoară, spuneți numele vă rugăm!" Săraca dirigintă făcea fețe-fețe. Cât era ea de fandosită de obicei, acuma devenise gravă și îngrijorată. În cele din urmă a șoptit numele, care a fost trecut în procesul verbal și consiliul a votat în unanimitate (nici nu exista pe atunci altceva decât unanimitate!) acordarea notei 6 la purtare (cu 4 ar fi rămas repetent).

La sfârșitul anului, elevul Ceaușescu Nicolae a rămas corijent la două materii, pe care le-a promovat în toamnă, după care s-a mutat la alt liceu.

Nu mă întreb cum a promovat restul claselor. Doar aștept: poate că va apărea cândva, undeva, o poveste despre elevul Ceaușescu Nicolae din clasa XI-a, cine știe?

Dealul lui Horia Bernea si Mont Sainte-Victoire al lui Paul Cezanne 

Cei doi pictori s-au născut în țări diferite, la un secol unul de altul: Paul Cezanne (1839-1906) în Franța, Horia Bernea (1938-2000) în România. Au avut însă aceeași dragoste pentru un singur deal (nu același) și, mai ales, aceeași râvnă în a-l picta de nenumărate ori, fie la diferite ore ale zilei, când lumina cade altfel, fie în anotimpuri diferite, când vegetația și / sau zăpada dau alte culori peisajului, ori cu paleta fixată în unghuri diferite de privire. Dealul lui Horia Bernea este la Poiana Mărului, Județul Brașov, cel al lui Cezanne este în Aix-en-Provence, unde s-a născut pictorul.

M-am întrebat, privind marele număr de tablouri ale lui Cezanne reprezentând Mont Sainte-Victoire, de ce ambii artiști s-au oprit, fascinați, la pictarea aceluiași deal? Ar putea aceste tablouri fi considerate variațiuni pe aceeași temă? Dar n-a pictat și Claude Monet o serie de tablouri cu aceleasi căpițe, în diverse culori? Iar Brâncuși n-a scupltat mai multe "Madame Pogany"? Să fi fost numai nevoia de "șlefuire"? Poate că semnificația repetiției este nevoia reîntorcerii -în timp- la sine. Revizitarea prietenilor, a locurilor, ascultarea aceleiași muzici, revenirea la carțile citite constituie, cred, o renîntâlnire cu noi înșine. Matei Călinescu tratează subiectul, cu sensibilitatea-i caracteristică, în volumul "A citi, a reciti" (Ed. Polirom, 2003)

Referindu-se la Horia Bernea, N. Steinhardt, în articolul "Dealul Universal și românesc al lui Horia Bernea" din volumul "Incertitudini Literare" (Ed. Dacia Cluj Napoca, 1980, pg 200-205), dă o altă explicație, pe care eu am extins-o și în cazul lui Cezanne. Dacă ar fi vorba numai de variațiuni pe o temă, totul s-ar rezuma la un exercițiu tehnic. Dar, nici la Horia Bernea (nici la Cezanne) nu e vorba numai de diferențele de culori și unghiuri de lumină, ci la ambii, dealul reprezintă un "model" de univers. Iată câteva fragmente din articolul respectiv:

"Ceea ce ar fi putut să fie monoton (ori denotând o monotonie) se adeverește de o varietate infinită, și această numai fiindcă artistul, având în față același deal, unic și neschimbat obiect, se schimbă el, devine altul, se transformă el de fiecare dată în Creator și (în sens elin) Poet absolut....//...
Horia Bernea, stăruind asupra dealului, n-a vrut (deșertăciune a deșertăciunilor) să arate cât de măiestrit poate schimba, înmulți, preface, reconstitui un luctru. Conștient sau nu, voit ori nevoit, a exemplificat "pe viu" că infinitul ne stă la îndemână, sălăsuiește în fiecare parte, porțiune sau părticică a totalului. Pictura sub penelul său demonstrează ceea ce muzica ne spune de mai multă vreme și - pe calea sunetelor- e mai ușor de captat: nu numai "unitățile" care alcătuiesc un "tot" sunt infinite sau tind spre infinit și nu numai posibilitățile de a le combina nu au limită, dar și "atmosfera" on care iau ființă și durează se poate schimba ad infinitum - din străfunduri și pe deplin. ...//...
Bucuria de a-l picta (dealul, n.m ) și bucuria de a-l privi sunt și ele nemărginite. Se învrednicesc amândouă de o altă stranie (și minunată) însușire a infinitelor: nu se mențin la un anumit nivel, nu rămân la un anumit (fie el și foarte ridicat) grad de intensitate. Bucuria creatorului și bucuria privitorului sunt în constantă creștere, participa și ele la inepuizabilitatea nesfârșitului"

Da, această bucurie de a privi și re-privi, de câte ori am avut ocazia, tablourile "Mont Sainte-Victoire" a avut-o probabil și Cezanne însuși. Când am fost la Aix en Provence, am văzut celebrul deal în realitate. Era un simplu deal, dar, privindu-l, am revăzut imaginile pictate de Cezanne, adânc gravate în memoria mea afectivă.

În încheiere, făcând o comparație cu mai multe opere de artă -nu și cu tablourile lui Cezanne- N. Steinhardt ne învață: "Căci ce sunt scaunul acela atât de galben al lui Van Gogh ori Dealul cu o mie și una de de fete al lui Horia Bernea ori o natură moartă de Chardin ori merele lui Luchian de nu o proiectare a eului, a inimii carec e "ochiul cerului"? Să luăm aminte: împărăția infinitului începe înlăuntrul nostru."
Pe măsura ce timpul trece, căutam infinitul cuibărit în noi înșine, cei care am fost, suntem și, poate, vom fi și mâine.

Ottilia Ardeleanu:Teodor Dume, poetul care sfidează moartea

(studiu)

Volumul apare la editura Pim, conține 250 de pagini și referințe critice despre cele 18 cărți de poezie și aforisme semnate de Teodor Dume, poet binecunoscut pe agonia poetică, în virtual, dar și pe hârtie. Teodor Dume are privilegiul să fi fost criticat pozitiv de domnul Gheorghe Grigurcu care asigură prefața la volumele de început ale autorului.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

Revista FEED BACK,nr.9-10 (septembrie-octombrie)2019.Director:Daniel Corbu

A aparut Revista FEED BACK, nr. 9-10 (septembrie - octombrie)/ 2019.  

În acest număr semnează:  

Stere BUCOVALĂ, Eugen SIMION, Mihai CIMPOI, Nichita STĂNESCU, Tudor GHIDEANU, Gheorghe SIMON, Miron KIROPOL, Pompiliu CRĂCIUNESCU, Lucian GRUIA, Ion MÂNĂSCURTĂ, Gheorghe IORGA, Mioara BAHNA, Adrian POPESCU, Paul GORBAN, Teodor VIDAM, Teodor DUME, Dumitru ȚEPENEAG, Sebastian GOLOMOZ, Mihaela GUDANĂ, Angela FURTUNĂ, Nichita DANILOV, Carmen DOREAL, Mihaela AIONESEI, Florentin PALAGHIA, Marioara VIȘAN, Nicolae TZONE, Constantin STANCU, Șerban FOARȚĂ, Mihai MERTICARU, Aurelian SILVESTRU, Florin BUCIULEAC, Mihai PÂNZARU PIM, Vasile GOGEA, Mircea NEDELCIU, Marin IFRIM, Radu CÂRNECI, Nora VERICICOVSKI, Virginia PARASCHIV, Ionuț CARAGEA, Marc FERRO,  Carl DANDBURG, Jorge Luis BORGES, Nicholas CATANOY, Abdoulaye FODÉ NDIONE, Serge BASOO DE MARCH, Jim KACIAN, Laura CARAVAGLIA, Jean PORTANTE, Odile VECCIANI, Evgheni BUNIMOVICI, Iosif VENTURA, Evgheni STEPANOV, Metin CENGIZ, Maria Joao CANTINHO, András PETÖCZ, Willem M. ROGGEMAN, Daniel CORBU.

Melania Cuc, pictură și poezie

MĂNÂNC PE GENUNCHI

Eu sunt casa.

Eu ţin soba cu plita încinsă.

Palma mea-i aburindă

şi doar ciozvârta din carne de miel neînţărcat

Mai are curajul  de-a merge de-a buşilea

În jurul meu

 De trei ori

Cerându-mi

Apă.

Ţi-am iertat demult sărutul

Moarte

Şi locul  e liber

 Între lungul şi latul

Spin

Pe care nu-l revendică nimeni.

În coroană nu am nume,

Nu am număr, nu am prieteni

Cu care să joc tabinet în acele după-amiezi

Când dibuiesc toate parfumurile din alifiile

Extrase din lemnul crucii

La care

Îmi plec capul

Pentru ca ştiutele şi neştiutele mele păcate

Să se picure, să se piardă

În iarbă.

Mănânc de pe genunchi

Simt  gustul ploii trecute

Şi te strig cu silabe ce nu au cum

Să evadeze din creier.

E pace relativă în cercul de cretă,

Casa e casă

Masa e masă

Doar imaginea pe care o decupez  din ziar,

Îi dau formă de avion

Ce-şi ia zborul, iese prin fereastră,

Face înconjurul grădinii

În care

Plouă întruna de ieri dimineaţă.

——————

Melania CUC

Bistriţa, decembrie 2017