Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)

Dumitru Ichim:Citadela din Halifax, Nova Scoția

                                        - I -
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer şi în aer liber
Leneșul din mine care tot timpul se culcă târziu, la înmugurirea orelor de dimineață, se bucură când ajungem la bariera de la intrarea de la magnifica fortăreață din Halifax, un obiectiv turistic care neapărat trebuie văzut. Zic în gândul meu: '' Așa-ți trebuie Matei că tot timpul mă scoli când e somnul mai dulce, ba că să nu ne prindă traficul, ba că n-am plătit 4000 de dolari, avionul, hotelul și închirierea mașinii ca să le soilim pe aici, când puteam să o facem ''in special'' acasă, ba că nu găsim locuri de garat, dar câte motive nu găsește omu' ista?'' Săracul copil! Ce păcat are că s-a născut curat, ordonat și cu capul pe umeri ca maică-sa, spre deosebire de mine o tigoare leneșă, certat cu toate cuviințele, absolvent al Academiei de Gafologie și cu capul adormit în poala vreunei cumulus nimba. Ne plimbăm cu mașina în jurul cetății stelare ca să omorâm timpul, după mine ca poet ( au, să nu cumva să mă audă credincioșii!) cea mai nobilă meserie și meșteșug amirosind ca fânul de curând cosit în care mort am adormit. Toată lumea grijulie încearcă nu cumva să nu omoare timpul și ține la el ca la comoara din Insula Șerpilor! Zice copilul: ''Tată, hai cu mine la pescuit!'', ''Nu am timp astăzi, mâine! '' Nevasta, ca orice femeie, că nu degeaba a făcut-o Dumnezeu frumoasă, ca toate imperiile urâte sa cadă dintr-un moft și dintr-un soft se dă pe lângă el: ''Honey, diseară hai să fim mai romantici!'' , ''Eh, și tu cu ale tale de muiere proastă, putem mânca și fără lumânări la diner, că n-o fi murit soacră-mea. N-am timp, fă! N-oi pierde pleașca de a lucra ore în plus plătite o dată și jumate!'' Toți se plâng de dihania asta de timp mințind că ''nu am timp'' aducându-i în ascuns acestui Moloh tot ce e mai frumos în viață. E o minciună a păgânului care se face că plouă când un poet îi spune de Chronos, cel care îi mânca pruncuții lui Madame Chronicoaia de dragi ce-i erau! Eu, poet din stirpea Regelui Poet, Zic: Omoară, dom'le, dihania aceasta a timpului și înfruptă-te cât mai mult din buzele dătătoare de veșnicie, du-te cu odrazla la pescuit, sau la fotbal, ca să nu îmbătrânești! Lasă timpul să se ducă pe Apa Sâmbetei, și fă duminică din tot ce e în jurul tău: Duminica ochilor frumoși, a copilului tău, duminica mamei tale. Nu spune veșniciei ''nu am timp de tine'', ci pierde timpul cu ea, îmbrățișeaz-o cât mai des că nu degeaba s-a scris ''Cântarea Cântărilor'' că zice iarăși Blagoslovitul Înțelept: Că este timp de a munci și timp de a te bucura de munca ta, că este timp de trăi și timp de a muri, că este timp de a construi și timp de a sfinți templul cu lacrima ce curge din topitul iubirii precum ceasurile de timp ale Pictorului cel din cerdacul plin de telescoape.
Uite, că eu și cu Matei am omorât timpul și ne-am mai intinerit din frumusețea Atlanticului din ograda lui Dumnezeu și sosit-a ora să ne plătim intrarea. ''Sosit-a ora'' dacă ne gândim bine nu e timp ci axa verticală a veșniciei și înveșnicirii. Ea trece direct prin inima lui Dumneƶeu și prin inima omului...
Din această dulce visare ne trezesc salvele de tun, trase la amiază, după tradiția Citadelei din Halifax, zidită de trupele britanice în 1749.



                                                                                - II -
Ca un contrabalans la portul și fortăreața coloniștilor din Louisbourg aduși din Franța britanicii au început zidirea acestei citadele imense 1774-1776 pentru a supraveghea portul și a se apăra de atacurile coloniștilor francezi în coaliție cu băștinașii.
După tratatul din Aix-la- Chapelle cetatea Louisbourg a fost reîntoarsă Franței, iar Halifaxul a jucat un rol cheie în luptele rivale anglo-franceze pentru încă o decadă. Diferitele întărituri militare apărau pe protestanții nou veniți, de incursiunile acadienilor de origine franceză (catolici) aliați cu Confederația Wabanaki ( în special grupul de indieni Mi'kmaq). Războirea între ei a început la scurt timp după ce Ducele de Kent, Edward Cornwallis a sosit în iunie 1749 cu 1.176 de coloniști, în afară de familiile lor, să fondeze Halifaxul. Nativii Mi'kmaq s-au simțit înșelați de de britanici după tratatele semnate după războiul numit de istorici Father Rale War.
Cât ne-am rotit cu mașina nu ne-am putut da seama de faimoasa fortăreață decât că e vorba de o măgură în vârful căreia îți atrage atenția două catarge de corabie, iar de pe strada Brunswick Street renumitul ceas care a început să bată pentru prima dată pe 20 octombrie, 1803. Trebuie să facem o paranteză aici despre hilaritatea scopului acestui simbol al orașului. Prințul Edward, Duke of Kent, era comandantul șef al forțelor armate ale coloniilor britanice. din America de Nord. Ca militar, pentru care disciplina era pâinea soldatului, când a văzut că unii întârzie de la program a comandat din Anglia în 1800 un ceasoi de vreo câteva ori decât cel din Gara de Nord și l-a instalat pe dealul citadelei într-o clădire de trei etaje la unul din ele locuind familia celui ce avea grijă de ceas.
Urcăm, ocolind cu mașina pe dealul Citadelei, parcăm și intrăm printr-o poartă masivă. În stânga și în dreapta sunt soldați, încremeniți ca niște statui de piatră, îmbrăcați în hainele lor tradiționale de prin 1700- 1800, în care îți atrage atenția roșul vestonului și căciulile lor, să mă ierte Dumnezeu, ca o oaie din care lupul a mâncat jumătate și a suferit o obstrucție intestinală. Glumesc! E foarte impresionantă uniforma lor. Cum totul e făcut să jumulească pe turistul naiv de dolărași aici pentru o anumită sumă de bani poți fi soldat pentru o zi îmbrăcat ca în secolul XIX cu bonetă Glengary cu strălucitoarea insignă a Regimentului 78 Highlanders, cu ciorapi de lână, cisme și pușcă pe umăr. Dacă vrei să tragi cu pușca, alți bani, altă distracție. Pentru ca nici copii să nu fie scăpați din vedere cei între 6-11 pot participa în diferite programe printre care cel numit ''Xplorer Program''.
Amintirile mele cu armata nu au fost cele mai fericite. Eram în anul V la seminarul de Mănăstirea Neamț când au venit un grup de gradați ( ce or fi fost nu știu) printre care și femei să ne recruteze. Ne-au dezbrăcat în pielea goală și mie de rușine mi-au dat lacrimile când o namilă de femeie în uniformă mă apostrofează: ''Ce te smiorcăi, măi puță!'' Și cu un bastonaș îmi ridică intimitatea într-o hohot grețos: ''Asta e p... de popă! Ha,ha, ha...'' și eu plângeam. Atunci m-am jurat că nu voi mai fi umilit niciodată. În timpul școlii nu te luau în armată, așa că am m-am pregătit cu disperare să intru la facultate. Încă patru ani. Apoi examen de a intra la doctorat. 10 locuri pe țară, de la două facultăți. După doi ani, Dumnezeu să-l odihnească, Stăniloae, la catedra cărfuia eram, mi-a făcut rost de o bursă internațională în America și astfel încă trei ani ferit de umilință. Pe mine m-a traumatizat batjocorirea și glumele scârboase la adresa bieților seminariști așa că după ce mi-am dat examenele la Princeton, New Jersey, în 1973, m-am gândit ca nici unul din copiii mei să ajungă să facă armată , în loc să mă întorc în țară, am fugit în Canada. Ironia soartei a fost când Matei și Dumitru Jr , de bună voie și nesiliți de nimeni, s-au înscris în armată, deși armata nu e obligatorie. Pe Matei l-am convins să renunța, dar pe Chris (Dumitru) nici vorbă. Dumnezeu l-a păzit și în Afganistan și în Kuweit și în alte părți ale lumii.
În vreme ce mă gândeam la rănile unui copil nevinovat iată trece în defilare un grup de soldați, îmbrăcați ca Regimentul 78 Highlanders, cântând din cimpoaie și bătând veseli din tobe. ''Vezi, Matei, ăștia se laudă cu cimpoiul, dar ei nu știu că l-au luat de la strămoșii noștri daci! Ca și baseball-ul lor, care nu e altceva decât jocul de oină. Vezi ce mică e lumea? Și noi habar nu aveam!
                                                                            - III -
ISTORICA FORTĂREAȚĂ NAȚIONALĂ DIN HALIFAX, NOVA SCOȚIA ( continuare)
Este posibil ca imaginea să conţină: cer şi în aer liber
Inițial titlul acestei cărți ar fi fost ''Călătorie până la capătul lumii'', capătul lumii fiind după vikingi partea de răsărit a Atlanticului canadian printre care era și provincia Noua Scoție. M-a vrăjit, ca o poveste spusă de bunica, acest abur diafan de legendă și basm credința lor că aici se sfârșește lumea, și gândindu-mă la tărâmul de dincolo am găsit de cuviință că titlul ''Călătorie până la capătul lumilor'' are un potențial metaforic mult mai pregnant.
E în firea mea să caut fiecărui lucru ceva mai mult decât un speculativ Dasein, să văd ce e ''dincolo''. Dacă lumea nu ar avea un '' tărâm de dincolo'' ar fi numai geografie, dar nu lume.
Fiecare călătorie pentru mine are ceva de inițiere ( initium, in+ire=a merge în) și acest ''mers în, înspre'' este numai și numai spre ''tărâmul celălalt'' care este acel ''dincolo'' când lumea materială se logodește cu Spiritul, când biologicul suflării, viul nostru ca trup, rostește adevărata suflare - sufletul, care ne duce pe ''tărâmul celălalt'' să descoperim din cuvânt prin Cuvânt ca suntem nemuritori că moartea e un moft al timpului, pe când Suflarea (sufletul) nu se poate diviza precum materia, pentru că fiind ''chipul și asemănarea Unului'' își păstrează unitatea indivizibilă de spirit.
''Călătoria, zicea Ibn Batutta, te lasă fără cuvinte, apoi te transformă într-un povestitor''. Naratorul poate descrie locurile, povestitorul trece dincolo de cuvinte, unde naratorul nu poate să ajungă. Povestitorul caută ''povestea'' locului, adică istoria ca urmă a omului-cuvânt.
Chiar dacă merg cu mașina prin Nova Scoția eu nu circul, nu mă deplasez, ci ''merg'', cu pasul nevăzut al spiritului, spre ''capătul lumii'' al fiecărui lucru. Un capăt are un sfârșit, dar fiind ''capăt'' e și ''cap'' și adâncimea metafizică o găsim în felul cum Moise descrie începuturile lumii din Geneză.: ''Bereșit bara Elohim...''. ''reș'' înseamnă '' cap, iar ''be+reșit'' = la început.
Citadela e un adevărat muzeu viu. Poza folosită reprezintă o parte din clădirile incintei, fiecare cameră reprezentând filele unei adevărate cărți de istorie: cum era bucătăria în acele vremuri, unde și cum dormeau soldații, etc., etc. ''Lumea e o carte, zicea Augustin, iar cei care nu călătoresc citesc doar prima ei pagină''.
Facem o pauză după vreun km de patrulat ne așezăm lângă un tun și bem o cafea. Îi povestesc lui Matei o anecdotă, apropos de istorie, despre o conferință a lui Nicolae Iorga la Cluj. Sala era plină, oratoria vestitului istoric mergea ca morișca de vânt. Se ridică un maramureșan cu țundră și cu clop și ridică mâna. ''Stai jos, țăran prost!'' îi zice profesorul și continuă prelegerea. După un timp ăla ridică din nou mâna și așa până când Iorga se enervează: ''Ia spune, țăranule, ce vrei să spui?'' ''No, tulai Doamne, zice acesta, rar și domol, apoiu di matali, dom'le profesor, lumea grăiește că ai mince peste mince, iar deasupra altă mince, dar eu cred că nu toată e bună!''
E adevărat că Iorga a fost un geniu în domeniul istoriei, indiscutabil, dar nu același lucru putem spune de dramaturgul sau poetul Nicolae Iorga. Increderea nelimitată în genialitatea sa uneori trecea de hilarul anecdotei când a propus în guvern pe un fost coleg al lui de școală care murise cu 4-5 ani în urmă.
Ce vreau să zic e că se crează o aură de infailibilitate în jurul unor personalități și în snobismul nostru ne lipsim de cel mai elementar și decent discernământ. ''Dă cezarului cele ale cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu''. Folosește ochelarii tăi că nu toți ochelarii sunt de folos, mai ales cele cu lentile pentru caii.
Acum o să pățesc precum Macedonski că o să mă urască toată lumea. Abia sosit la Seabury Western Thological Seminary primul lucru a fost să mă reped înfometat în biblioteca Facultății dde Teologie, din Evanston, Illinois, să cunosc scriitorii interziși de comuniști. Un braț de Cioran! Să fiu clar înțeles, nu neg genialitatea și sclipirile filosofice ale ilustrului cugetător. Unde are ''mince'', are ''mince'', jos pălăria și tot respectul cuvenit unui om cu care Dumnezeu a fost atât de generos. Când am început să citesc hărțuirile lui cu creștinismul și în special cu Sf. Pavel am rămas profund dezamăgit de teologul Emil Cioran. ''Savantele'' lui argumente sunt atât de puerile și ridicole că un seminarist din anul întâi ar putea să-i răspundă.
Ca fiu de țăran m-a durut inegalitățile lui numai și numai de a șoca. Discutam ''Pe culmile disperării'' cu scriitoarea Florica Bațu Ichim, membră în Uniunea Scriitorilor și autoare a peste zece de proză și poezie. Era mamă a șase copii. Cel de câteva luni era la sânul ei. ''Mai ai de trăit foarte puțin, i-a spus doctorul în față despre cancerul ei. Nu mai alăpta și începe chimeoterapia!'' Căuta un titlu pentru cartea la care scria, de cele mai multe în sala de spital. În zice: ''Ce culmi ale disperării a cunoscut sau a trăit omul acesta plin de sclifoseli metafizice? Să fii mamă, să ai cancer, să ți se spună brutal că vei muri într-un timp atât de scurt, că nu vei vedea pe Matei când va vorbi, sau când va face primii pași, că nu vei ști ce se va alege de copiii tăi fără de mamă ( Toma avea 11 ani, Cristina 10 și așa mai departe) asta numesc eu ''Culme a disperării''. Și astfel s-a născut titlul ''La porțile disperării, începutul speranței'' , carte prefațată de Valeriu Anania, ajunsă la a patra ediție și care a adus mângâiere, lumină, speranță în inimile cele mai îndurerate ale miilor și miilor bolnavi de cancer. (Cartea încă se poate comanda de la ''Librăria Sophia'') Și această speranță, prin harul lui Dumnezeu, a ținut-o în viață nu doi ani, cât au zis doctorii, ci douăzeci și trei de ani.
Pe lângă noi trece acum un grup de ostași scoțieni defilând în marșul ritmat de tobe și cimpoaie. Un neam fără simțul istoric manifestat prin aducerea aminte și prețuirea tradiției istorice este ca un om fără memorie. Istoria este povestirea despre ''facere'', nu e narațiune, ci ''geneză'', așa cum e tradusă prima carte a Scripturii.
Poate cea mai greșită interpretare a istoriei la români e cea a ''boicotării istoriei''. Unii nevăzând piramide pe la Craiova, sau Notre Dame-uri pe la Vâlcea vorbesc atât de savant de ''aistorie'' , ''boicotarea istoriei'' că dacă spui că nu înțelegi, snobii o să-ți răspundă că e cu totul altceva ce ne spun savanții. Pe lângă mărturiile arheologice mărturiile de documente scrise, istoria la români o găsim. în primul rând în limbă. Dacă toate documentele ar dispărea din limba română putem reproduce participarea noastră la istorie. Iată de exemplu cuvântul ''ticălos''. Suntem pe vremea turcilor. Cei din fanar erau aduși în Țările Române pentru a tălmăci voința turcilor care nu aveau voie să se spurce cu limba ''ghiaurilor''. Aceștia erau și aceia care strângeau birul, dările. La birul cerut de turci adăugau în pofta lor o sumă de două, trei ori mai mare. Bietul român nu mai avea cu ce să plătească și atunci grecoteiul se uita prin casă și vedea un covor ori ceva frumos. Ridica degetul spre lucrul ce trebuia confiscat și zicea: ''Ti kalos! , adică ''lucrul cel frumos''. Pe acest individ românul l-a numit ''ti-kalos-ul''.
Neamul nostru fost tot timpul în calea nomazilor și a invadatorilor. Faptul că nu ni s-au păstrat ''Notre-Dame''-le din lemn și operele de artă țesute sau cusute mă duc cu gândul la celebra afirmația a lui Ralph Waldo Emerson că dacă arheologii nu au descoperit chiloți de piatră,asta nu e o mărturie concludentă că omul primitiv ar fi umblat în pielea goală.
Limba unui neam este istorie și metaistorie, iar ''istoriciștilor'' care ne cer să le aducem ''chiloți de piatră'' ca ''evidență'' că am participat activ la istoria lumii aducem argumentul cel mai puternic - suntem și la propriu și la figurat care ne tragem ''lumea'' și ''lumina'' din izvorul aceluiaș ''lumen''. E ceeace Heidegger spunea despre Poezie că este ''spunerea Ființei'' și ''fondarea ființei prin cuvânt''. ( continuare, scuzați greselile de calculator)

Dumitru Ichim

Ileana Popescu Bâldea:ca o nuanță palidă


doamne îți scriu cu mâna stângă
cea dreaptă am sădit-o lângă trepte
să crească din ea alt om

am luat sufletul cu mine
și-am făcut în jur un zid din păsări
să nu ajungă la el timpul
nici lumea

uneori mă privesc prin aer
nouă
am atâtea frunze verzi
și râd doamne
și dansez într-o mână
pe procol harum
prin toți copacii
ce cresc lângă mine
străini…

Geo Galetaru:Fericirea trece pe-aproape


Cineva a venit și a spus că
lucrurile acestea se-ntâmplă deasupra tuturor regulilor
sau împotriva tuturor regulilor
nu are importanță
un minus e un minus și un plus e un accident benevol
un gest care împinge iarna până departe
duci paharul la gură fără nicio intenție
te retragi într-un orășel de provincie
cu bagajul mereu pregătit de plecare
umilit de-a binelea de acest efort al dedublării
și nimeni nu vede teroarea din venele tale docile
înțelepții târgului citesc poezii
e un tertip care pe moment îți scapă
fericirea trece pe-aproape ca un turbion falimentar
ochii tăi ordonează peisajul
apoi îl distrug
Geo Galetaru

Sebastian Lupu:picătura de râs...

Un doctor și soția lui au o ceartă foarte urâtă la micul dejun.
- Și , dacă vrei sa știi , nici nu ești foarte bun în pat!, ii spune ea și pleacă la serviciu.
Pe la amiază , începe să-i pară rău și sună acasă :
- Ce ți-a trebuit așa mult să răspunzi ?
- Eram în pat.
- Și ce faceai în pat la ora asta?
- Ceream o a doua opinie.
*
O planetă trece pe lângă planeta Pământ și o întreabă :
- Ce mai faci, soro? Nu te-am văzut de milioane de ani!
- Nu prea bine... Știi ... mi-au ieșit Homo Sapiens...
- Nu te îngrijora, o sa treacă ! Am avut și eu!
*
Am venit acasă mort de beat, seara trecută, şi m-am dus direct în cameră să mă bag la somn. Cum mă dezbrăcam eu, aşa, mă uit pe geam şi-l văd pe unul care dădea tîrcoale maşinii mele în faţa garajului. Am deschis fereastra şi-am strigat la el:
– Băăă!
– Ce? răspunde el.
– Ai zece secunde să dispari de lîngă maşina mea, altfel sun la poliţie!
La care el zice:
– Ai cinci secunde să iesi afară din casa mea, ca să nu-ţi rup picioarele...
*
La un restaurant cu specific pescăresc intră să mănânce un medic. Vine ospătarul:
- Bună ziua! Cu ce vă servim?
- Pentru început aș dori ceva de băut.
În tot acest timp ospătarul se scărpina în fund. Vine cu băutura comandată și, la fel, se tot scărpina. La care medicul:
-Nu vă supărați, aveți hemoroizi?
La care ospătarul :
-Nu știu, dar merg să întreb la bucătărie.

*
Un spectator la teatru se adresează vecinelor sale, care vorbeau tot timpul, după începerea reprezentației:
- Vă rog să mă scuzați, dar nu pot înțelege nimic!
- Stai în banca ta. Asta-i o discuție particulară, ce vrei să înțelegi?
*
O blondă trece cu mașina peste un polițist și-l omoară. Sună la poliție.
- Sunteți 112?
Răspuns:
- Da.
Blonda zice:
-Acum sunteți 111.

*
Pe o stradă întunecată un tip întreabă o doamnă :
- Ați văzut cumva vreun polițist pe aici..?
-Nu..nu am văzut ...
- Atunci, dați-mi poșeta !

*
Avion: un domn și o fetiță . Domnul zice:
- Ce-ar fi să stăm de vorbă ?, se pare că timpul trece mai repede conversând.
- Bine, zice fetița închizând cartea pe care abia o deschisese, despre ce ați dori să vorbim?
- Păi , zice domnul, o temă interesantă ar fi despre fizica atomică, nu crezi? și surâde superior.
- De acord, dar întâi vreau să vă întreb ceva: O vacă , un cal și o oaie mănâncă același lucru - iarbă , dar oaia excretă niște biluțe , vaca o plăcintă iar calul niște mingi uscate. Cum vă explicați fenomenul?
- Habar n-am, zice domnul, minunându-se de inteligența fetitei.
- Atunci cum vreți să vorbim de fizică atomică dacă nici despre căcat nu știți nimic???

Teodor Dume:Daniel Corbu și sacrificiul de sine

Teodor Dume: Daniel Corbu și sacrificiul de sine

Abținându-mă cumva de la eficiența titlului o să încerc, cu prioritate, o escală pe tărâmul simțurilor unui autor,(Daniel Corbu) față de alți autori ca o distincție a demersurilor în investigarea originalității acestora .în literatura română. O caracteristică a acestor demersuri îmi impune o lectură atentă asupra cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, de Daniel Corbu (Editura Princeps Multimedia/2018)
În cele 620 pagini, format academic,spune autorul, "nu ne-am propus o istorie a poeziei de la Dosoftei pana azi. Poetii portretizati (171, pe o distanta de 350 de ani) sunt afinitățile noastre elective și selective, un mod concret de a distinge personalitătile originale ale liricii noastre, acum, într-o perioada maculaturoasă de confuzie a valorilor, a denigrării unor valori fixe care ne reprezinta spiritul. Am încercat, prin urmare, să înfîțișăm un PANTEON LIRIC ROMANESC, aflat in perfectă sincronie cu marile literaturi ale lumii".
.De fapt nu este o carte în sine, ci o investigație. O coloană a timpului măsurată în ani,350 cu o întindere până în zilele noastre,2018 pe care s-au urcat, selectiv, nume bine ancorate în literatura română. Autorul vine cu "argumente personalizatoare" plasându-le în timp, în curente sau grupuri literare.
Întregul cărții se împarte în două cărări. Prima, intitulată Efigii,Mitologii, care "adună portretele poeților reprezentativi plecați la poporul stelelor". A doua, Dreptul la iluzie ce cuprinde "portrete de poeți care activează încă în peisajul literar românesc, în țară sau dincolo de granițele geografice ale României, în diaspora". Ambele cărări vin dinspre cunoașterea sinelui și poartă urma acelora care au fost, dar și a acelora care încă mai sunt. În acest spațiu locativ al eseurilor și portretelor, atent creionat de către Daniel Corbu, se observă întreg arsenalul pregătit pentru un război al păcii și împlinirii sufletului. Interesant nu este scrierea în sine și nici așezarea în flancul de luptă al autorilor, ci modul în care autorul vede binele în luptă. Observația domniei sale, folosind forța imaginației binelui ca pe un steag de luptă împotriva a tot ceea ce sufletul nu poate asimila, nu face altceva decât să raporteze valoarea la adevărata ei valoare, adică, la rădăcină.
Pornind de la Dosoftei, (considerat primul poet adevărat al literaturii române) fondatorul poeziei române literare, cum îl considera Hașdeu și trecând prin ani, doar printr-o atingere a istoriei se ajunge la Matei Vișniec, o celebritate literară. Și asta numai pentru că "Tehnica folosită de Matei Vișniec este aceea a augmentării, a ridicării faptului minor, a banalului, la dimensiuni spectaculoase, senzaționale, provocatoare de emoții lirice." Daniel Corbu, autorul cărții ESCALE ÎN PANTEON de la Dosoftei la Vișniec, deschizând acolada și incluzând între cele două capete nașterea și parcursul vieții literaturii române (prin cei 171 de autori focalizați în Escale) avea nevoie de o eliberare de sine, și de a sentimentelor față de ceilalți.Aceată eliberare, privită cu teamă din cauza dimensiunii interioare a meditației a dus la mega proiectul finalizat (în 2018) prin puterea definirii omului, a puterii sale cât și a cea a umanității, implicit a adevărului despre originalitatea literaturii române, instituind traseul autorilor prin lumea literară.
În numele umanității și libertății s-a murit și încă se mai moare, dar literatura, prin slujbașii săi și prin sacrificiile acestora a deschis noi sensuri cuvântului și valorii acestuia. Așa cum poezia e un adevăr divin rostit din și prin sufletul poetului, tot așa libertatea creației trebuie să câștige în dimensiunea interioară, dimensiune pe care Daniel Corbu o punctează atent, spiritual și metafizic, asumându-și "critica impresionistă a unui poet aplicată unui alt poet care prin forța scrisului, prin originalitatea expresiei și a viziunii lirice a marcat peisajul literar românesc". Dincolo de convingerile proprii celor 171 de autori reliefați de Daniel Corbu în Escale li se aduc în față, în mod justificat, măreția și sublimul exprimării prin cuvântul scris ca formă de libertate și mântuire.
Îmi este foarte greu să pășesc pe urma celor 171 de autori și să-i focalizez pe fiecare, așa cum a făcut-o Daniel Corbu, dar am convingerea că prin etalonarea făcută de către autorul Escale am dovada istorică a existenței noastre în plan literar și cea a nevoii iminente de libertate continuă, asumată.Dar contaminați fiind,unii, de graba afirmării se poate întâmpla și invers decât ar trebui să se întâmple.Și să o luăm de bună:Când am învățat zborul mi s-a terminat cerul, spune Daniel Corbu, (Lecția de abis /2019). În finalul notiței mele de lector înrăit nu pot decât să-l învinovățesc pe Daniel Corbu pentru infuzia cu realități prea puțin știute și care azi îmi sunt favorabile mie și instinctului de a recepta doar adevărul produs de inteligența divină și promovat de către Om .Iată de ce adevărul (și în literatură) trebuie să fie Unicul stăpân al trupului și al sufletului atât timp cât vom mai zăbovi pe acest pământ. Și pentru a plonja cu ochii deschiși în liniștea sufletului o să închei cu mențiunea că, originalitatea se trage din rădăcina naturală a stării omului,(teodor dume). Ca un supraviețuitor din lumea trăitorilor o să mă aliez spuselor lui Horațiu Ioan Lascu (plecat dintre noi mult prea devreme), crezând, cândva, că cea mai tâmpită categorie umană sunt trăitorii (lacrima neagră)
Teodor Dume

Gheorghe Grigurcu: opt ipostaze ale cerului

Imagini pentru cerul
I

Ah dureros cel mai dureros
cer printre frunze
răsărind spre-ale corupe.

II

De-a pururi se țese
crisalida cerului
virginala indiferență.

III

Ochi estropiat
văzîndu-se doar
pe sine.

IV

Lichid vîndut acestor ape
neîncoronate
(Tiara se află alături).

V

Pe cer se plimbă o furnică.

VI

Cuib obscur
al omului disprețuind ciocîrlia
fiincă-o poate iubi.

VII

Iese un astru din altul.

VIII

Un fluture mort
de-o mie de ori mai de seamă
dar nimeni nu știe nimeni
cum l-am putea regăsi.


(sursa,
Righoarea văzduhului,ed.Dacia -1978)

Ottilia Ardeleanu:singurul care știe ce spun

îmi privesc vitrina dintr-un unghi rău
înțesată de obiecte de porțelan care nu au nicio treabă cu minulescu
nimic din agoniseală nu-mi mai place
s-au demodat s-au crăpat din inerția uitării s-au descompletat
nu-mi amintesc să fi spart dinadins vreo farfurie pentru a ispiti norocul
paharele stau precum cocostârcii la fel de inerte
cești mai mici mai mari pe unele nu le-am folosit până azi când
le privesc oarecum cu milă poate cu indiferență
și totuși ele în sufletul lor au mirosul meu de-o viață
amprentele buricelor care ostenesc pe litere
tot cu aceste degete te-am atins și doar tu știi ce spun
ziceam că mă uit așa în golul dintre obiecte
și mă gândesc cam cum arată rănile pe care le-am făcut acestui timp
de se micșorează văzând cu ochii aproape că e străveziu
mă tem de momentul dispariției lui fără urmă
ce se va alege de aceste obiecte care-mi aparțin de sufletul meu intrat în ele
cu sufletul acesta te-am atins și singurul ești care știe ce spun
le privesc și vina că le-am tratat altfel decât trebuia cântărește ceva pe inimă
unele sunt de la tine și încă mai au culoarea pe care mi-o stârneai în obraji
însă ele nemișcatele mele lucruri au rămas într-o îngândurare naivă
că poate le-aș putea folosi dacă te-ai întoarce la mine


sursa,  [Tyly ],poezie.ro)

Ionuț Calotă:Nuduri și semne (lansare carte)

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.Muzeul Național al Literaturii Române este gazda lansării volumului de poezie „Nuduri şi semne”, Editura Rafet, semnat de Ionuţ Calotă, joi, 26 septembrie 2019, de la ora 17.00, la sediul din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8. Volumul a fost recent premiat la Festivalul „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat,. Invitați: Constantin Marafet, editor, şi Daniela Toma, poetă.

Lansarea oferă lecturi experimentale, muzică reinterpretată, „nudificarea” unei damigene de vin şi o „exploziţie” de colaje poetice. Proiectul de grafică numit Imperfect reunește câteva dintre lucrările Danielei Toma, un exerciţiu personal, metaforic şi abstract, în acelaşi timp, un discurs de semne care ţine locul celui liric, pe tema volumului, numitorul comun fiind acela de recuperare a sensibilităţii şi a altor forme de exprimare artistică.

Ionuț Calotă (n. 1964, Bucureşti) este membru co-fondator al Cenaclului de urgenţă din Bucureşti, în 2014, co-organizator al unor evenimente precum: Campionatul Naţional de Poezie, Gala Poeziei de Dragoste, Târgul de carte Book-Tik, Revelionul Poeţilor, Turneul Naţional „Poezie de Colecţie”, campania „Adoptă o Carte!”, tabere de poezie, concursuri literare, lansări de carte şi alte diverse serate literar-muzicale. În 2019 a lansat revista literară Monitorul de Poezie pe care o coordonează ca director. A publicat poezii în volumul personal de debut „Cum să supraviețuiești în dragoste”, Editura Art Creativ, 2017 (ediţia I), 2018 (ediţia a II-a). A primit numeroase premii literare: Premiul de debut la Festivalul Naţional „Virgil Carianopol”, Premiul de debut la Concursul național de volume „Poezia – Oglindă a sufletului”, Premiul pentru volum la a XXX-a ediție a Concursului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” şi Premiul de debut al Editurii Art Creativ, în volumul Manifest pentru globalizarea poeziei, Editura Eurostampa, 2018 (carte unicat, cu traduceri în 14 limbi străine), în volumul Cum am salvat lumea, Editura Sitech, 2018 (include şi alte genuri literare), în volumul semnat de doi autori „Ziua când am semănat cu tine”, Editura Art Creativ, 2014, împreună cu poeta Daniela Toma (locul 4 în topul Bookaholic).

(sursa, facebook)

Teodor Dume:Aforisme. Premiul I- la Festivalul Internațional al aforismului,Tecuci,2018



Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei
*
Cu cât eşti mai aproape de adevăr cu atât devii mai puternic în faţa celorlalţi
*
Bunătatea te face prada acelora pe care îi ajuți
*
și ce altă durere mai mare să nu poți să-i privești în ochi pe cei vii
*
Omul dacă ar avea chiar şi o singură aripă ar zgârâia cerul
*
Anturajul este o văgăună din care respiră doar cei din interiorul ei
*
Nu da sfaturi de escaladare a muntelui dacă nu i-ai atins vârful
*
Uneori iubirea este cea mai puternică armă a umilinţei
                                                    *
a-ți schimba atitudinea după cum "bate vântul" nu înseamnă că ești îngăduitor,ci incapabil de a fi tu însuți
*
Dacă toate durerile s-ar limita la o singură lacrimă am deveni foarte săraci
*
Sufletul omului e ca şi iubirea, nu îmbătrâneşte niciodată
*
Înţelepciunea maturizează, nu şi îmbătrâneşte
*
Credinţa te înstrăinează de prietenii falşi dar te apropie de Dumnezeu şi de tine însuţi
*
Bruiaj – două inimi sfidând tăcerea
*
Frica de iad nu trebuie să fie biciul care te mână spre credinţă, ci frica de tine însuţi

*
Prostituție politică –
a închide adevărul în cușcă cu minciuna
*
Prietenii falși nu te contrazic niciodată
*
Fii tu însuți și vei învinge răutățile și invidiile din jur
*
Timpul meu s-a oprit în lut și fură din mine câte puțin în fiecare zi
*
Iubirea devine o boală incurabilă doar atunci când nu ştii să o tratezi cu respect
*
Copilăria e o poveste în care credem doar atunci când suntem adulţi
*
Viaţa se măsoară în timp iar durata absenţei noastre în moarte
*
Unii politicieni sunt ieftini la suflet pentru că ți-l vând pentru un vot
*
O inimă seacă e asemenea unui apus întunecat
*
Nu prea știm să fim fericiți pentru că ne e teamă de ceea ce nu avem
*
Omul bun este fericit chiar şi atunci când se bucură de fericirea altuia
*
Celui fără bun simț nu-i roșește obrazul nici iarna
*
Omenia nu o poți da la schimb
*
Când trădarea vine de la un prieten nu trebuie să te întrebi, de ce?, ci să te miri !...
*
Credința îți dă sentimental eliberării absolute
*
Fă curățenie în sufletul tău înainte de a-ți primii prieteni
*
Fii prezent față de celălalt și nu în fața celuilalt
*
Nu trece cu vederea gesturile rău intenționate
*
Mai periculoși sunt cei care te ling decât cei care te scuipă
*
Vorba mamei e ca o rugăciune îndreptată înspre Dumnezeu
*
Nu îți băga mâna în buzunarul în care nu ai pus nimic
*
Nu îți domina prietenul în folosul propriu că s-ar putea să-l pierzi
*
Fii îmțelept și ascultă în stânga și în dreapta înainte de a porni pe un drum necunoscut
*
Testează-ți sinele dăruind
*
Nu îți îmbogăți trupul pentru a te îndepărta de prieteni, ci îmbogățește-ți sufletul pentru a-i apropia
*
Tot ce vine din tine cu credință îți definește sinele
*
Dacă nu-i îngădui celuilalt să existe nu exiști nici tu pentru el
*
Nu îți obliga creierul doar să memoreze, ci lasă/l să și raționeze
*
Ca să poți avea o cerință învață stăpânirea de sine
*
Revolta răului din tine este mult mai periculoasă decât o luptă deschisă cu dușmanul la vedere
*
Credința ta trebuie să fie parte a ființei ce îți așază sufletul pe trepte de sfințenie
*
Ipostazele erotice din vis nu pot fi decât trădări ale intimității
*


Ionuț Caragea:Aforisme


Imagini pentru ionuÈ› caragea



Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îți face autoportretul în ochii închiși pe pânza imaculată a sufletului
*
Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare
*
Dumnezeu nu-și trage niciodată sufletul,îl oferă necontenit
*
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta rtrupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlinești împreună cu ea
*
În viață trebuie să fii lucid și prevăzător

Adrian Paparuz:și mama mea a fost, este o Ana!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, selfie, cadru apropiat şi interior
si mama mea a fost, este o Ana!

te-am scos de la toate plățile lumii mamă
hainele ți le-am scos din șifonier
am plâns cu paltonul tău
și rochița de vară
în camera ta
miroase a scorțișoară
și a mere coapte în suflet
sunt toate așa cum le-ai lăsat
îmi zâmbești la fel de stingheră
din rochia de mireasă
lângă tata
timpul aici nu există ...
uite
în geamul tău
Dumnezeu surâde a viață

Ana Urma:haiku

Viorel Boldiș:secrete

Seara se aşternu, aşa, deodată, în timp ce soarele-şi mai mesteca încă molcom orizontul. Marea se aprinsese parcă şi vântul se înteţi şi el, piţigând cu îndrăzneală braţele şi coapsele goale ale Clarei. Umbla pe faleză încolo şi încoace de mai bine de trei ore, de când ieşi din spital ca o nălucă. Cu privirea pierdută în negura mării căuta cu disperare un răspuns, o explicaţie, un sens la toată viaţa ei. Şi nu-l găsea. Până şi valurile parcă nu izbeau faleza, parcă în gândurile ei izbeau şi se rostogoleau aiurea, răscolind amintiri, fărâmături de viaţă. Nu răceala vântului o făcea să tremure de frig, ci răceala mâinii Mariei între mâinile ei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Se cunoscuseră într-o vară, când Maria veni în vacanţă la mare. Marius, soţul Clarei, în vara aceea, ca să nu se plictisească spunea el, se angajă la salvamar. Maria ştia să înoate, chiar bine, dar atunci i se făcuse rău şi era destul de departe de ţărm. S-ar fi înecat cu siguranţă dacă nu era Marius. A doua zi, în semn de mulţumire, Maria îi invită pe amândoi la restaurant. De atunci au rămas prieteni pentru totdeauna. În fiecare vară Maria venea la mare şi stătea la ei trei săptămâni. În schimb, Marius şi Clara îi întorceau vizita iarna, de sărbători, când Braşovul devenea o minunăţie de oraş.
A doua vară Maria se prezentă la ei cu o surpriză: Victor. Se cunoscuseră cu câteva luni înainte şi se căsătoriră câteva luni după aceia. Fără să întrebe pe nimeni, fără să spună la nimeni. Clara îşi amintea fiecare detaliu din sâmbăta aceea. Maria o sună de dimineaţă şi îi spuse că trenul ei va ajunge la Constanţa la 12: 30. De obicei se ducea Marius să o ia de la gară, dar Marius era acasă cu febră, aşa că se duse Clara să o aştepte. Când se întâlniră pe peron şi Maria îi spuse râzând “Ţi-l prezint pe Victor, soţul meu!” Clarei i se muiară picioarele şi i se opri respiraţia. Se bâlbâi ca o liceancă când Victor îi sărută mâna galant. Înţelesese imediat cine era Victor şi se cutremură: era sufletul ei pereche!!! Ştiu de la bun început, aşa cum şi Victor ştiu. A fost de ajuns o privire, o atingere de mână, o scânteie, o clipă... ca să înţeleagă amândoi că se regăsiseră, că erau suflete pereche. Nimic nu poate să oprească iubirea dintre două suflete. Da, mâinile, gurile, trupurile de carne şi oase pot fi ţinute departe unul de altul, li se poate împiedica să se iubească unul pe altul, dar iubirea dintre două suflete, nimeni şi nimic nu o poate împiedica!
Maria nu-şi dădu seama de nimic. Puse bâlbâiala şi uimirea Clarei pe seama surprizei. Departe de ea gândul că între Victor şi Clara se aprinsese fulgerător flacăra mistuitoare a dragostei la prima vedere, sau poate între două suflete pereche ar fi mai bine spus dragoste la prima... revedere! Şi Clara şi Victor credeau că două suflete pereche se cunosc de fapt dintr-o viaţă anterioară. De când se nasc, bărbaţii şi femeile nu fac altceva decât să-şi caute sufletul pereche din viaţa anterioară. Dacă au norocul să se regăsească, toată viaţa capăta un sens, toate vieţile capătă un sens!
Dar meandrele vieţii sunt prea complicate pentru a lăsa spaţiu liber şi neîngrădit iubirii. Clara şi Victor rezistară câteva zile fără să se destăinuie unul altuia. Apoi, când se ivi momentul spuseră ceea ce aveau de spus. Dar parcă nici nu trebuiau să spună multe cuvinte, parcă se cunoşteau de când lumea. Cine ştie de când şi din câte lumi se cunoşteau. Clara şi Victor erau în dificultate. Trebuiau să aleagă între fericire şi familiile lor. Victor voia fericirea... cu orice preţ. “Nimeni şi nimic nu trebuie să separe două suflete pereche” spunea el. Dar Clara nu fu de acord “Nu se poate aşa... facem rău celorlalţi”. Şi nu se putu.
Se iubeau în tăcere şi în somn... se iubeau în gând... se iubeau în afara spaţiului şi timpului... se iubeau dureros cu sufletul... doar cu sufletul. Etica şi morala au învins încă o dată.
Anii trecură şi veniră pe lume copiii. Maria şi Victor se mutară şi ei la Constanţa, din pricina muncii lui Victor. Maria fu chiar fericită de mutarea asta, iubea marea la nebunie. Se întâlneau des de parcă formau o familie, nu două. Toată lumea părea fericită. Părea.
Tristeţea îşi făcu cuib în sufletele Clarei şi a lui Victor. Încercară să uite, să ignore iubirea ce-i lega, dar nu fu cu putinţă. Din când în când Victor încerca să o convingă pe Clara că nu e drept să trăiască aşa, dar Clara îi aducea aminte că au copii, că nu se cade. Se străduiau să pară totul normal, să pară fericiţi, dar, cum ochii sunt oglinda sufletului, nu puteau să nu reflecte tristeţea cuibărită acolo. Şi de la o vreme, parcă tristeţea asta se mută şi în ochii Mariei şi a lui Marius. Oare bănuiau ceva?
Viaţa mergea înainte şi familiile lor îmbătrâniră împreună. Copiii făcură copii la rândul lor şi se duseră care pe unde. Într-un târziu rămăseseră iar doar ei patru, ca la început. Râdeau şi păreau fericiţi. Trăiau. Părea că trăiau. La început se stinse Marius, învins de o ischemie cerebrală şi Clara îl plânse... şi Maria îl plânse. Un an mai târziu se duse şi Victor şi Maria îl plânse... şi Clara îl plânse. Rămaseră doar ele două. Hotărâră să vândă una dintre case şi să se mute împreună. De o viaţă erau prietene, mai mult decât prietene, dar niciodată nu au avut curajul să vorbească de tristeţea aceea ascunsă acolo în umbra ochilor lor. În sinea ei, Clara era convinsă că Maria ştia tot, aşa cum şi Marius ştiuse, că îşi dăduseră seama de mult, poate chiar de la început, de iubirea care-i mistuia în tăcere pe ea şi pe Victor. Dar pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt, au preferat să tacă.
În seara aceea de vară târzie, Maria se întoarse de la medicul de familie cu chipul răvăşit “Am cancer... în ultima fază... maxim 6 săptămâni!” Clara simţi că se rupse ceva în ea. O iubea pe Maria. Nu ia purtat pică niciodată pentru faptul că a trăit toată viaţa cu omul pe care ea la iubit şi la care a renunţat pentru binele ambelor familii.
Două săptămâni mai târziu Maria fu internată în stare gravă. Nu mai era nimic de făcut. Clara nu se mişca de lângă ea. Se hotărâse să-i spună tot. Trebuia să-i spună tot înainte de a muri. Trebuia să-şi libereze cumva sufletul de povara atâtor ani de secrete şi iubiri ascunse.
“Draga mea... draga mea dragă...”
Clara îi luă mâna firavă şi o strânse între ale ei.
“Trebuie să-ţi spun ceva...” îi zise, strângându-i şi mai tare mâna.
“Şi eu trebuie să-ţi spun ceva... şi cum cred că sunt eu cea cu mai puţin timp la dispoziţie, lasă-mă pe mine să încep!” răspunse Maria încercând un surâs, în timp ce privirea i se pierdea undeva în albul infinit al tavanului.
“Sigur... spune-mi tu, draga mea” Clarei îi tremura vocea... şi nu numai.
“ Trebuie să-ţi spun ceva ...grav!”continuă Maria, şi Clarei i se opri respiraţia.
“Da, cred că ştiu ce vrei să-mi spui...” zise Clara şi ochii ei se pierdură în acelaşi alb gol al tavanului.
Maria încerca să se ridice, dar nu reuşi.
“Deci ai înţeles... ştii tot? - continuă Maria, cu vocea din ce în ce mai slabă – Am vrut să-ţi spun cu mult timp în urmă... dar nu am avut curajul... însă bănuiam că tu ştiai deja... Eu şi Marius al tău am fost amanţi... dintotdeauna... de când m-a scos din apă... din primul moment am înţeles că el era omul meu... jumătatea mea... Ne-am iubit în tăcere şi pe ascuns... ne era ruşine... nu puteam, nu voiam să vă facem să suferiţi pe tine şi pe Victor... Iartă-mă, te rog!”
Clara asculta cu ochii pierduţi în gol... simţea cum pământul îi fuge de sub picioare.
Clara nu mai era de mult acolo... auzea parcă în depărtare vocea Mariei, din ce în ce mai slabă, îi simţea mâna între mâinile ei... Cine ştie cât timp stătu aşa, fără să mai înţeleagă ceva, în afara timpului,a spaţiului... afară din ea însăşi. O trezi la realitate mâna rece a Mariei. Aşa se stinse Maria: cu mâna între mâinile ei.
Ieşi din spital ca o nălucă. Habar nu avea unde să meargă. Se duse pe faleză mai mult din obişnuinţă. Se plimba încolo şi încoace, fără noimă, cu privirea pierdută în necuprinsul mării, în căutare de răspunsuri.
Seara se aşternu, aşa, deodată...

Ionuț Caragea, ecou la apariția cărții Devoratorul de umbre,de Teodor Dume

 =  Teodor Dume,
I

Știu că aveți mulți prieteni pe Poezie.ro, dar cu timpul se vor rări. Vina o aveți doar dumneavoastră, fiindcă scrieți prea bine. Corbu dă multe verdicte, greu de digerat de versificatorii mărunți. Aparenții prieteni se vor risipi ca fumul, adevărații prieteni vor fi doar aceia care văd în poezie o eliberare, o evoluție a spiritului, o familie frumoasă, și nu o competiție cu clasamente și premii. Corbu, un mare berbec al poeziei, un lider, a dat verdictul, cam același pe care l-au dat Grigurcu, Tupan și alți critici mari. Eu nu ma situez la categoria critici, dar cred ca am observat evoluția poeziei dumiene încă de pe vremea când autorul încă nu știa cine este, dar eu știam încotro se îndreapta. Trebuia doar un imbold. Felicitări, bine ați venit și revenit in marea poezie a lumii!

Ionuț Caragea
(26 iulie 2018)

http://www.poezie.ro/index.php/press/14129034/Devoratorul_de_umbre,_o_nou%C4%83_carte_semnat%C4%83_Teodor_Dume

Postare prezentată

Teodor Dume: De ce, tată?...

Tata s-a dus într-o zi de iarnă cu foarte multă zăpadă. De fapt, nici nu știu dacă s-a dus de tot.Indiferent de zi, cu privirile încețoșat...

Top 10