Dumitru Ichim: Tot la gura oceanului, Nova Scoția, Canada

A trecut ziua prin fața mea și m-am întunecat! Există un întuneric al tristeților și un întuneric al adândurilor. Adâncul în jos - caligrafia ta, oceanule, cu care ai desenat toate formele de viață ale visului de noapte halucinant de frumos! Adâncul în sus - întuneric al apofaticului dionisian, întuneric al nopții ultraluminoase, Lumină ultraîntunecată ca să poată prin el chiar necuvântătoarele constelații să poată cuvânta cum niciun poet nu a reușit cu pana psalmilor lui!
Și moartea este întuneric, dar este întunericul ilogicului, precum cel al cerului, care lasă să-i moară soarele ca să se poată distruge zăvoarele mărginirii și ale timpului. Numai prin ochelarii morții putem citi taina mormântului gol. Este întunericul cel mai adânc al lumii - mareea de la ceasul al șaselea până la ceasul al noulea. A fost ceva, așa... cum numai tu poți înțelege când vii la Bay of Fundy, singurul loc din lume când intri în altarul Lui să-ți spovedești toate râurile și fluviile tale care au greșit cu voie, sau fără de voie, cu murmurul sau cu valul năpraznic, cu știință sau cu neștiință... ''Dar pe infinit cine l-a creat?'' Iubirea! Că numai Iubirea fiind infinită poate crea infinitul, cum în zâmbetul unui copil poți vedea, prin spatele veșniciei, cam cum apare Cel Veșnic care a creat veșnicia, cum cel ce a creat iubirea nu putea fi decât Iubirea, lucru la fel de greu de înțeles cum ar fi: de unde începe inelul și care este punctul unde sfârșește. Creierul meu nu are răspuns, dar întrebați inima îndrăgostitului și veți afla adevărul.

Încerc să-mi explic: De ce în subconștientul meu a fost mereu o chemare de a mă întâlni cu tine? Tu, Zbuciumatule, gemând de Atlantidele mele ascunse în beciurilor tale! De ce tocmai aici unde mareea ta este cea mai mare din lume? De ce vikingii și-au imaginat că aici ar putea fi ''capătul lumii''? Poate că preoții lor, să nu uităm că pe fiul lui Erik the Red, Leif Eriksson l-a încreștinat regele Norvegiei, l-au instruit întru ''capătul lumilor' limanul cel lin la care scăpăm! Vezi tu, okeanos?! În fiecare zi port aceleași straie ale morții și mi s-au zdrențuit. Nu crezi că sunt gata pentru marea îmbrățișare? Nu crezi că ar fi cazul să-mi destăinui, unde este poarta timpului prin care să poți ieși, să urci deasupra lui și să-i cotrobăi în rucsacul lui fără să-și dea seama ce cauți tu, prizonierulu lui, pe moșia lui, căutându-i cheia de la celula creierului unde poți să-l închizi.

E ceva ca lutul să-și găsească olarul și să-i dicteze ce fel de oală să rotească în palmele născătoare de minuni ale pământescului în nepământesc, Ar trebui să- ne descotorosim de gândirea strict de cartografă a morții, cu râurile și saharele timpului, cu Marea Moartă la mijloc, iar la capătul lumii Râul Uitării a tot ce suntem ca potir de lut, da, de lut, dar plin de vinul nemuririi. Să avem o hartă a crucii, o hartă busolă cu punctele cardinale ale pământescului plin de viață precum soarele care se îmbracă în învierea Răstignitului.
Ne-am învățat să gândim ''geografic''. Uităm că Ghea (Gaia) era zeița cea care mustea de viața a pământului. Uităm că numai ''genitivul'' născător al oamenilor și al zeilor.Uităm că numai el, nici cel care dă nume (nominativul), nici cel care dăruie (dativul), nici cel care acuză (acuzativul), nici cel care care ne cheamă ( vocativul) nu pot ''genera'' nimic din pântecele lor sterp și este numai mult binecuvântatul ''genitiv'' din sămânța căruia a putut să crească ''arborele genealogic''. Uităm că însăși femeia ( ghini, ghinekos) ca să devină mamă trebuie să meargă la un ''ginecolog'' ( doctor pentru femei). Uităm că tot ce suntem a fost programat în ''genele'' ADN-ului. Uităm că ochiul, care după ce a cules recoltele luminii ca să le depoziteze în inimă are nevoie de ''gene''. Uităm cam multe, ''în general'' pentru că suntem geniali și oameni de ''știință'', pentru că nu ne oprim la ''cuvântul care dă viață'' și că în locul teiului rusalin suntem ispitiți de otrava măruntelor flori de cucută.

( VA URMA )

Dumitru Ichim
Kitchener, Canada