Marcel Vişa: Regretul (2)

În zilele cu ninsori blânde, soarele se întrezărește, palid,                     
prin pelicula mată a norilor. Scurtă perioadă de acalmie, în care,
smulg haina din cui, evadez din claustrofobia la care mă condamnă cei patru pereți împinși de viscol unul într-altul.

Pun lacătul, rătăcesc până seara, când pădurea se acoperă cu o pâclă de ceață ale cărei margini se mulează, ca un cearșaf funebru, pe chipuri ce țipă amenințător.

Mă afund în liniștea gâzelor ațipite sub scoarța copacilor.
Vidul de sunete face timpanele, nările, al treilea ochi să-mi sângereze. Stropii căzuți pe albul imaculat al echilibrului atrag animale de pradă care-mi amușină urmele, mă fugăresc prin hățișuri, dincolo de linia firavă a realității, în coșmaruri.

Alerg haotic, calc fără milă mușuroaiele de cârtiță ascunse-n zăpezi. Simt în tălpi adâncimea la care un orb poate să scurme.

Scanez cu privirea lațurile; niciun animal căzut în capcane (de zile întregi). Colonia de viezuri doarme în miezul cald al pământului, gurile vizuinilor cască batjocoritor, își dezvelesc colții ascuțiți precum stâncile din împrejurimi din care se desprind în răstimpuri, și cad în hăuri, bolovani grei ca niște tumori.

Aburii din adâncuri se întind ca uleiul pe apă în atmosfera apăsătoare de iarnă târzie. Simt izul de putred, de cuiburi de oase, de rădăcini crescute în carne și minute stătute, picurate de-a lungul zilelor lente. Izul de întuneric profund mi se îndeasă în nări ca o vată.

Blănurile refuză, a mia oară, să cadă pe mâna vânătorului, preferă să îmbrace trupul obez al beznei. În stânga și dreapta cărării, păsările înghețate pe crengi cad una câte una ca fructele putrezite sub coaja aparent sănătoasă. Le culeg, suflu aer călduț spre picioarele subțiri ca scobitorile de abanos.

Mi-e milă, le pun în buzunar (pe mai târziu), dar ele învie cu sutele, dau din aripi mă ridică deasupra copacilor atât de sus încât ne ciocnim brutal de-o nouă liniște, ca de-un scut, de-o cupolă de gheață invizibilă până când o atingi cu limba curiozității.

Lovitura paralizează simțurile, cădem, în transă, din văzduh.
Ne înfigem, pe rând, în crengile ascuțite și contorsionate ale copacilor. Animalele de pradă simt festinul, vin în goană, sfâșie ce a mai rămas din zborul acesta târziu, nesperat.
Tot ce simt e regretul că-i doar un vis.

Marcel Vişa