Părelnic ieşit din uz, bătrînul sonet este, neîndoielnic, o formă artistică „restrictivă”. El, ca poezie canonică, pretinde un constructivism rigid, chit că unii sonetişti de azi „joacă liber”, evadând din sonet, cum constată C.D. Zeletin. Iar sonetul, descriind, de regulă, în viziune retro, infernul pătimirii, afişând o poză trubadurescă sau folosind un ton galanton-madrigalesc cere nu doar disciplină scriptică, ci şi morală. Observaţia din urmă, aparţinînd lui Gheorghe Grigurcu, trimite – inevitabil – la cazul Eminescu, „copilul nefericitei secte”, un „artizan perfect”, a cărui austeritate inhibantă, publicând „cu inima îndoită”, cum ne încredinţa Slavici, i-a sărăcit, sub teroarea desăvîrşirii, opera.
Să ne întoarcem însă la Mihai Merticaru. Sonetele sale cuceresc prin profunzimea lor, prin sinceritatea mărturisirii unui zbucium lăuntric, a unor stări emoționale transmise într-o formă poetică ce surprinde prin ingeniozitate, precizie și prospețime a imaginilor, printr-un simț rar al cuvântului și o mare disponibilitate prozodică. Poezia sa mustește de lirism genuin, plin de naturalețe și spontaneitate. Năzuința spre puritate reprezintă tendința fundamenta ,lă a acestui volum. Lirismul său este nutrit din amestecul de impresii și senzații, din sublimarea expresiei în delicate volute metaforice pline de sugestii, din reflecții asupra trecerii timpului.
Sonetul unei pasiuni este edificator în această privință, reprezentând o adevărată ars poetica: „Te-am îndrăgit de tînăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare”, pentru ca, în final, – drept răsplată –, după „nopţi aprinse”, poetul să fie răstignit „pe-o cruce de cuvinte”. Bineînţeles, nu putea lipsi Sonetul muzei: „Sub cerul înalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele de liră/ Şi-am să-ţi scriu şi eu o odă în curând!” În consecinţă, poetul „îmbracă lumea-n cuvinte”, înflăcărează Universul şi dezlănţuie „un ocean de patimi sub ceruri senine” (v. Alt sonet al poetului). Totuşi, asaltat de nedumeriri, se va întreba: „Când vieţi-i dedic odă idolatră,/ Amurgul tenebros de ce mă latră?” Va fi invocat urgisitul Ovidiu, cel care „a nemurit, prin cântece, femeia”, va fi cântat, în 14 sonete, „vicleanul Paris”, oraşul luminilor chemând magnetic artişti din toată lumea, veniţi „faimă să prade”. Deşi, ne amintim, alţii văd în oraşul-muzeu, depănând istorii colorate, un pol al rataţilor. Poetul, „sorindu-se” în splendorile pariziene, pluteşte în „metafizic azur”; ispitele oraşului în sărbătoare întreţin o „vrajă funambulescă” şi o necurmată visătorie, deşi „parizimea” (!) e mereu trează. Contrapunctic, va produce un Sonet bacovian pentru a contempla „în viaţa de apoi” caruselul tristeţilor postume. Peste toate, însă, încărcătura erotică a mesajului dă o replică „timpului tiran”, precum în Sonetul unei riposte, călăuzindu-l „spre un fast liman”. Sonetul unui dar este o recunoaştere a acestui „dar al sorţii”, motiv de a-l reproduce în întregime aici: „Pajişti de vis sunt dorurile tale,/ Zâmbetu-ţi înmugureşte-o livadă,/Privirea-ţi, imprevizibilă tornadă,/ Buzele, dulceaţă de petale// De trandafir ivit într-o monadă/ Dintr-o nebănuită, celestă vale/ Cu forme şi privelişti ireale/ Cum, nimănui, nu i-a fost dat să vadă.// Te-ascunzi discretă într-o melodie,/ Precum într-o armură diafană,/ Călăuzită de entelehie// Să-mi fii iubită ingenuă mie,/ Chip înmiresmat fără de prihană,/ Dar al sorţii, dumnezeiască mană.”
Cu fiinţa în destrămare (ca şi „urzeala din iluzii”), poetul ne anunţă drama care îl (ne) paşte: coboară în neant vraja tinereţii risipitoare, devorată de nesăţioasa clipă („o fantomatică cimilitură”, pierdută definitiv), se-anunţă vremuri neguroase şi bântuie „glăsuiri de vântoase”. Să observăm că, pe alocuri, răbufnește instinctul civicii . Sonetul anxietăţii transcrie, de pildă, tristeţea care îl încearcă când „în clocot dau nori negri peste ţară”. În Sonetul decăderii constată că azi, la noi, „trişorii şi jongleurii sunt mari stăpâni”. Compensativ, retrăieşte feeria copilăriei, „cu-n braţ de soare şi culori”; dar şi şocul revederii satului natal, acolo unde „ruina şi pustiirea se-ngână”. În fine, trecând fugar în revistă această mixtură motivică, să amintim şi de Sonetul muzei ambiţioase, tot mai locvace şi provocatoare, ajutându-l pe poet să-ncalece Pegasul, urcând „culmi spre glorie”. Ştiind prea bine că „slava e iluzorie”, poetul, „tras pe a vremii roată”, intervine corectiv, supus chinuitorului travaliu scriptic: „Un spin în inimă mereu îmi coace,/ a auzit, scumpetea de fiinţă,/ Că arta se naşte din suferinţă”. Tandru, troienit în iluzii, hoinărind în împărăţia „convieţuirii fericite”, aflând în dragoste „marea bogăţie”, poetul – împărţit între două lumi – ar vrea să suprime clipa care, inevitabil, va veni: „Amurgul amâne-se sine die!” Auzind „veşnicia cum sună”, se refugiază în augusta lumină a celestelor înălţimi, urzind – într-un „Univers mai acătării” – „poveşti solomonite” (v. Sonet cu invitaţie).
În clipele de cumpănă, depresiv, troienit de regrete, constatând că toate „sunt în accelerat declin” (v. Sonetul despărţirii) cheamă Forţa Divină; şi reînvie „o lume ce-a trăit odinioară”, atenuând amprenta dramatică. Priveşte în jur „cu ochi de îndrăgostit”, ieşind din sinele tulburat, asaltat de „ploaia ispitelor”. Sau îngână un cântec de dor, recapitulând „clipele parfumate” ori miresmele celeste (titlul unui volum din 2013), când firea se copilăreşte. În fond, necurmatul balans „între vis şi abis”, convocând, pe de o parte, iubiri ancestrale şi conştientizând, pe de altă parte, cu luciditate (catifelată) spectrul finitudinii, defineşte coerent atmosfera acestui volum, tras în matriţa sonetului. Trăgând şi noi linie, vom conchide că infatigabilul Mihai Merticaru, crezând cu tărie în poezie, credincios formulei clasice, se simte bine în cămaşa de forţă a sonetului, dovedindu-se un poet rafinat, cu un simț rar al construcției, cu o mare limpezime a expresiei.
