Toni Chira: Din perspectiva unei mașini de cusut

(fragment)

Când eram mică-mică, îmi era rușine ca mami să afle că te iubesc. Așa că te împachetam la un loc
cu botoșeii mei de spital, în sertar. Te făceam uitat. Nimeni nu ajungea la tine în timpul zilei,
dar seara… Seara mami adormea. Toți ai casei
erau duși la somn, purtați de șorțul ei alb, care
de mult nu mai e alb. În buzunare, pe lângă mâinile ei, cele mai secrete gânduri ale mele
erau dulciurile. Aveam o poftă teribilă. Mă gândeam doar la cum mă voi strânge în așternut
și voi întinde mâna. Iar ea-mi va aminti că nu i-am adus șorțul când mi l-a cerut, că nu văd, că m-a purtat nouă luni și în atâta timp n-am fost capabilă să înșurubez o inimă. Că cezariana lasă urme, trasează hărți în pielea femeii, iar eu nici

albul de galben nu-l disting. Ar trebui să umblu pe cicatricea pe care i-am lăsat-o când m-am născut, spre dragoste ei. Pe urmă se va face bună. Se va lumina de la gât în sus, până în tavan. Îmi va întinde o bomboană și mă va săruta. Voi numi asta antitetanos. Voi bate un cui în mine, ruginit. Am să o rog să își atârne de el șorțul. Să îl port în casă când mă joc cu păpușa de sârmă. Pentru că eu țin la Maia și nu pot fără ea. Nu vreau să o fac să se simtă singură. Maia e mămica mea fără șorț. Ei i-am spus prima dată despre tine și ea a fost întâia care m-a sfătuit, a zis tare: Nu e bun! Lasă-l! Poți face unul ideal din sârmă, așa cum sunt eu. Și nu, nu eu sunt cea mai bună pentru tine? (Eram mică-mică, nu știam ce înseamnă ideal, mai ales că îmi era și frig, iar noaptea aerul tăia petice din pielea mea. Își făcea o geacă.)

Până atunci te văd cum te chinui, cum suferi.
Tot timpul forțezi ușa sertarului. Nu poți să te lași. Nu-ți ajunge că, după ce rămân singură,
mă scol din vârful patului și glonț ajung lângă dulăpior. E ceva ce nu pot să iert la tine, oricât
te-aș iubi. Eu nu am fost crescută așa și atâta vreme cât va fi, timpul meu e timpul lui mami,
pe urmă. Fericirea mea stă în vata-de-zahăr.

Toni Chira