Ce o avea noaptea asta nebună cu mine de când am venit în lumea voastră? Nu încetează în a-mi șopti încâlcit, susură păsărilor negre care mă poartă pe aripile lor, însă nu deslușesc nicio vorbă, este doar un dor bolnăvicios de lumină în această orbecăială fără amintiri.
Nu simt că aș fi a nimănui, nici glasul strămoșilor nu mă cheamă, nici mie nu îmi mai aparțin și umblu neîncetat prin bezna nopților ancestrale. Bâjbâi cu fermitatea brațelor la gândul duios a unor culori vii, la cântecul păsărilor albe, la foșnet de frunză crudă și floare îmbobocită.
Ce mister sau blestem m-a împins în obscuritatea nepătrunsă de nicio licărire, de niciun punct de sprijin de care să îmi agăț ochii găunoșiți de atâtea lacrimi de marmură care-mi împietreau inima, o zăvorau și o făceau prizonieră pe vecie adâncurilor întunecoase?
Trupul îmi este devastat și răpus de atâtea încercări eșuate, de fiecare nuanță a spaimei, dar spiritul e liber, călare pe grumazul păsărilor negre străbatem înghețați ca într-o fotografie veche golul din care sunt smulsă cu violența și catapultată la lumină.
Îmi oblojesc rănile încă nevindecate la marginea unui pârâu cu sorbituri de iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu