Vasile Bele: Tăcerea a prins rădăcini în veșnicia vieții mele

(i)

Se făcea că eram zidar,
tencuiam iubirile pierdute
într-o mansardă plină
cu umbră de rouă și praf de urmă de stele...

Mi te zideam în suflet
pentru a înveșnici în mine
clipele fugite...
Buzele-mi aprinse îți atingeau
umbra, urma și zborul de lacrimă,
dansul și lumina împrăștiată în jur
mi-a fugit clipa de sub picioarele
udate doar de roua unor lacrimi de fecioară...

Desculț, îți simțeam respirația
în fiecare suflare de vânt,
în fiecare clipă de zidire,
în fiecare bob de rouă,
pe care mă feream să-l calc
pentru a nu tulbura liniștea unei priviri...
Mi te-ai dăruit mireasă de lacrimi,
sub privirea unui răsărit de curcubeu,
lângă macii înfloriți,
ți-am dezvelit sânul plin cu rouă
și am pictat cu buzele sărutări...

În rest... vorbe pierdute în clipe de dor
rătăcire de vânt și tăcerea dintr-o pictură de lacrimă
și tăcerea care a prins rădăcini de uitare
în veșnicia vieții mele...

(Chiuzbaia, 20 iunie 2020)