Dani Anton:***

Sunt o particulă de praf în imensitatea universului, un punct în infinitatea lui.

Așezată pe aripile unei păsări de fier, călăresc în goană vidul; sub mine se lătesc mări albastre, dar sub pleoapele-mi grele odihnește violetul, culoarea remușcării.

Regretul, fiul ei hrănit la piept cald îmi dă somptuos târcoale; e subtil precum o primăvara care se primenește de o iarnă cruntă, ține morțiș să mă căiesc.

Dar cum aș putea să o fac? Timpul nu mai e în mine, a fost un ieri și un moment, ireversibil. Toată cazna următoare gândului, acțiunii din secunda care s-a dus, e zădărnicie.

Am ales calea aceea, erau sub mine hotărârile, puteam întinde mâna să culeg o alta sau pur și simplu să îmi studiez cu atenție degetele inerte. Să fi împietrit comanda dată creierului și doar să privesc cum ele se luptă pentru supremație.

Aș fi putut simți teroarea nimicului, a abandonării, a ruperii de matcă, de lume. Dar lumea e nimic, lumea sunt eu și dacă aș goni-o, m-aș părăsi pe mine, de aceea nu am unde să mă duc niciodată.

Acceptarea momentului ca singurul adevăr, o “realitate” palpabilă e tot ce dețin, acum și aici, așadar regretul, fiul remușcării, hrănit la piept cald e ridicat la grad de suferință în van și fără rost.