nu ştiu ce să-i zic
un selfie cu oraşul
mă scufund în mine
nu pot să-i spun că mă aflu
într-un spital
stau la coadă
pe un hol fără capăt
în îmbrăcămintea mea de apă
şi de porţelan
şi ascult cum se laudă fiecare
cu boala lui / cu viaţa lui
doctoriţa asta are 100 de ani
ca şi cum ea ar fi însuşi spitalul
unul de stat / cenuşiu şi ridat
holul are gresia aşezată
ca o tablă cârpită de şah
până am intrat la medic am jucat
toate partidele posibile
chiar şi vremea asta e azi în călduri
e fierbinte în cabinetul ei
respir un aer de eprubetă
iar în loc de consultaţie
am fost pus să citesc o poezie
azi mi-a fost foame de litera a
aşa am aflat că sufăr
de inimă mărită
am primit o cutie mare cu pastile
pe care nu scrie nimic
singura zonă unde se construieşte
în acest colţ uitat al lumii
este biserica
locul unde se desparte
cerul de oraş
pentru că moartea există
doar cât timp trăieşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu