Camelia Boț: Am obosit...

Am obosit să-mi plâng iubirea

În visuri așezate în poeme,

Căutând să-mi alung durerea 

Ce-n suflet începe a-mi geme.

 
Dar toamna gându-mi cuprinde

Și-n nostalgii mă poartă de zor,

Ochii-mi plânși îmi surprinde

Și mi-i zvântă cu-al vântului dor

.
Și-mi adie și prin păru-mi lins

A vremii necruțătoare trecere

Și dorința din cuvântu-mi stins

Se cuibărește-n mine în tăcere.

 
M-aș culca pe-o frunză ruginită

Căzută lin din ramura unui alun,

Dar inima mea e prea obosită

Și mi-e teamă că-n vis o s-apun. 

Am obosit să mai scriu de iubire

Să visez la ce nu va fi nicicând, 

Voi pleca cu toamna-n neștire

Să-mi odihnesc trupul în pământ.