Gheorghe Luchian: Suprema tragedie

Trăim un viu coșmar. O tragedie.
Și prea timizii sunt cei să îndrăznească
Să spună ce ne paște, ce-o să fie
Cu specia aceasta, omenească.

Ne-ntoarcem iar la vremi demult uitate
Când viața se ținea d-un fir de iarbă;
Uităm că mai avem o demnitate
Conduși de patima, i-aș zice oarbă.

La noi, adrenalina e sublimă
Deși pe urme moartea-i la un pas.
Vedem cum ne atacă și decimă
Minut după minut și ceas de ceas...

- Ce virus? Ce Covid? E o prostie!
Eu, fac ce vreau, și vreau cu orice preț.
Să piară sute-n jurul meu. O mie!
Eu, știu să mă feresc. Eu sunt isteț!
.............................................................................

Atâta nepăsare pentru viață
Că singur îți dai seama: E dement.
Se crede mare, dar e-o biată ață
Dar la prostie, e un monument.

Ce dacă duce moarte la ai săi?
El să petreacă. Doar atâta vrea.
Cu astfel de ,,puicuțe” și flăcăi
Ne facem viața nu grea, supergrea.