Loredana A. Știrbu: Morișca vie

De foarte multă vreme nu am mai văzut cărăbuşi de mai. Îmi amintesc de ei, mari cu elitre maronii luciose şi picioruşe subţiri negre.

Prins cu elitra de un băţ, cărăbuşul zbura bîzîind în cerc, era o morişcă vie. Ale mele erau cele mai grozave. Tata mi le făcea. O bucată de nuia, un ac de gămălie şi un cărăbuş, unul mare, ca zgomotul produs de zbaterea aripilor să fie cît mai puternică. În asta consta toată şmecheria. Se roteau în cerc bîzîind.

Sute de cărăbuşi zburau în serile de mai prin curtea noastră, pentru ei era o chestie de supravieţuire, pentru noi o joacă. Lăsam lumina aprinsă pe trepte şi asemenea fluturilor de noapte se izbeau surd de pereţi. Îmi amintesc că erau seri zgomotoase, pline de ţipetele şi rîsul nostru al copiilor, că alergam să-i prindem din zbor tăvălindu-ne în iarba umedă, apoi ne zdrăngăneam cutiile să vedem cît de pline sunt. Voiam să prindem cît mai mulţi cărăbuşi şi cît mai mari. În inocenţa noastră credeam că menirea lor este să se învîrtă în moriştile noastre, nu conştientizam că că le facem vreun rău, apoi după o vreme le dădeam drumul.

Undeva în amintirile adultului de azi mai simt bucuria copilului de atunci şi mi-e dor de zborul cărăbuşilor în nopţile magice de mai. Îmi mai persistă încă în nări mirosul ierbii crude, mi- e dor de emoţiile şi bucuria pe care le trăiam atunci.

Nu am mai văzut de foarte multă vreme cărăbuşi de mai. Poate i-au ucis pesticidele, poate au fost doar apanajul copilăriei şi doar copii îi mai văd. Cred că au fost un soi de spiriduşi, de fiinţe ale pămîntului ce îşi iau zborul în seri de mai doar pentru a intra în universul copilăriei. Sau poate ochii de mai tîrziu nu au ştiut să îi vadă, nu i-au căutat. Nu mai ţin minte dacă aveam vreun mod anume de–i chema, vreo incantaţie secretă.

Dar dacă a fost aşa, mi-aş dori să pot chema măcar un singur cărăbuş de mai, să am certitudinea că magia acelor seri şi inocenţa de atunci nu s-au pervertit atît de mult încît cărăbuşii de mai şi moriştile vii nu mai există.

Adult fiind mă simt şi eu asemenea cărăbuşilor din copilărie, agăţată de spaime şi concret mă rotesc mereu bîzîind. Mi-e teamă să întreb unde au dispărut cărăbuşii de mai