Constantin Cubleșan:
Poeme de dragoste, de Nicolae Silade
Nu poate fi vorba de o ieșire din timp cât de o ieșire din modă, din moda liricii brutale, cinice, uzitând un limbaj ce decurge din experiența suprarealistă ș.a.m.d. Nimic din toate acestea în poezia lui Nicolae Silade, el oferind cititorilor un volum culant, cuminte (dacă vreți), insinuat clasicist, cu un titlu ironic: iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016), construit cu rigoare inginerească – un inginer din epoca renascentistă, italiană (eventual), care scrie (false) sonete de dragoste („Sunt ultimul amant din lumea asta”), așezate pe pagini pereche, față-n față, numerotate cu cifre romane și arabe, unele începând de la LXXIX și mergând până la CLVI, celelalte de la 55 și ajungând la 131 – o speculație ludică, amuzantă dar cu versuri și imagini pline de savoare, scrise (rostite) cu patimă (pasiune), totul vibrând de o autentică trăire febrilă a sentimentelor, fie că sunt exaltate, pasionale, fie izvorâte din blazare, neîmplinire sau pur și simplu din trădare.
E o poezie de frumoasă caligrafie prozodică, bazată pe armonie, într-un discurs liric elegant, amintind – ca într-un halou teatralizat cu stilată regie – de songurile minulesciene, aduse într-un azi mai cinic și mai pragmatic, dacă se poate vorbi de o asemenea atitudine.
Ca un veritabil trubadur, acordându-și ghitara, poetul se adresează înfiorat iubitei: „De-aș fi bogat, cum n-a fost niciodată/ Nici un nabab arab pe-acest pământ,/ Mi-ai dărui, scump, trupul tău de fată/ Sau sufletul, sau ambele, pe rând?// De-aș fi frumos, cum nimeni n-a fost încă,/ Icoana frumuseții-n
veșnicii,/ Mi-ai da iubirea ta cea mai adâncă/ Sau cea mai 'naltă dragoste-mi vei fi?” (LXXXI).
Altădată, cu tandrețe romantică, sedus de frumusețea chipului iubitei ce-i aparține, își decantează lamentația știindu-se, la rându-i răsplătit de iubire: „Și cerul plânge. Lacrimi mari și dese/ Ți se preling prin părul ud și greu,/ Pe sânii goi, pe trupul gol, pe fese,/ Te îmbăiezi în lacrimă de zeu.// Plâng îngerii, cu lacrimi mari și grele,/ Poate că plânge însuși Dumnezeu,/ C-a izgonit, din raiul său, din stele,/ Așa o frumusețe,-n raiul meu.// Pământul plânge, lacrimi de izvoare/ Spală întruna trupul tău pierdut,/ Că frumusețe asemănătoare/ Din al său pântec nu s-a mai născut.// Pâng toți, de dor, eu
plâng de bucurie,/ Căci ce pierdură ei îmi dărui mie” (CXXVI).
Toate poemele numerotate latinește și așezate pe pagina din stânga, au construcția sonetului clasic, modificat însă cu un distih la urmă în loc de terțină, conclusiv și el.
Celelalte, de pe pagina din dreapta, numerotate cu cifre arabe, au aceeași structură liberă a sonetului,
numai că versurile sunt mai lungi, cu o metrică ce amintește de alexandrinul, pe care nici pe acela nu-l
respectă întocmai, Nicolae Silade fiind un mare iubitor de rostire altfel, în ciuda aparențelor, un inovator.
Substanțial, poemele din replică au mai mult dramatism, au un soi de durere a înfrângerilor, dar și o melancolie gravă, reflexivă, cu viziuni metaforice încercând spectacolul retragerii în sine: „ar trebui să-mi fac timp pentru acele timpuri atemporale ar trebui/ să-mi fac timp îmi spun de parcă și timpul se face așa cum faci/ un ceasornic un orologiu care măsoară mereu alte timpuri ar trebui/ să-mi fac timp îmi spun un timp numai al meu o lume numai a mea// să intru în ea ca într-o împărăție din care a fugit împăratul” (84).
Alteori ruptura idilei îl înverșunează, versul devenind mai dur, mai sentențios: „nu te mai caut nu te mai sun nu te mai chem nu te mai vreau/ nu voi mai vorbi despre tine nicicând te voi scoate din inima mea/ te voi scoate să știi și din gând din memorie din istorie fără glorie/ ca pe o rufă murdară aruncată afară ca pe un sac de gunoi// de mâine îți voi fi un străin îmi vei fi o străină vom trece/ unul pe lângă altul cum trece orbul pe lângă lumină” (95).
Atașat generației optzeciste, pe care o evocă în stil posmodernist (în viziune proprie), cu o afectivitate ironică („când silade iubea o femeie și ion mureșan o iubea pe femeia aceea/ și tot clujul o iubea pe femeia aceea și românia întreagă o iubea/ lumea de la facere până la apocalipsă tot pe femeia aceea o iubea/ dar femeia aceea nu iubea pe nimeni în afară de mureșan și silade” – 119),
Nicolae Silade nu face dovada implicării sociale, existențiale, altfel decât prin marea sa dăruire pentru frumos în dragoste. E coordonata ideatică ce-i individualizează lirica, ce-l personalizează ca pe un senin goliardic dezinvolt într-o lume încrâncenată și abuzivă: „hai să ne iubim pe-un mal de râu,/ Să fie-așa, ca o descătușare,/ Să dăm frâu liber marelui desfrâu!// Și să vedem, în apa curgătoare,/ Păcatul, înecat până la brâu,/ Și inocența-ntoarsă la izvoare,/ Ca pâinea caldă într-un bob de grâu” (CVIII).
Volumul iubirea nu bate la ușă e, în fond, o amplă construcție rapsodică, alcătuit din multe tablouri sentimentale (?!) ce-și au fiecare în parte anume tonalități muzicale proprii dar care, asamblate, toate împreună, se armonizează contrapunctic având sonorități ce par înviate dintr-un timp vetust, când iubirea, cu frumoase reverențe galante, făcea legea într-o societate liniștită, abrutizată azi, pe cale a se pierde definitiv.
***
Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie! Nicolae Silade, Nicolae Silade, Nicolae Silade, Nicolae Silade
- Redactor şef laLugojul, 1991-1997. Din 1997 este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea. Din 2010, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA.
- Volume apărute:
- * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979
* Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994
* Mergere înainte, Lugojpress, 1997
* eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006
* iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013
* iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016
* miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017
* miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019
* calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019
* La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020
Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.
şapte zile medievale
I
şapte zile la mare într-o ţară cât un judeţ. cu frumuseţi ca-ntr-un imperiu. un imperiu al frumuseţii, ai zice. şi nu poţi să nu te întrebi dacă frumuseţea se naşte odată cu tine sau o găseşti undeva, cândva ascunsă-ntre munţi, când străbaţi canionul, sau în marea străjuită de stânci, când soarele-ntr-un târziu răsare. când toate se pun în mişcare. când ţărmul de mare devine un ţărmur de lume. când fete bronzate şi fără de nume iau marea în piept. şi nu-i înţelept să se poată abţine. şi nu-i înţeleaptă abţinerea. atât de limpede apă n-am văzut niciodată. vezi prin ea mai adânc şi mai bine decât dacă ai privi în tine. vezi cum frumuseţea se naşte. din ea însăşi. originea frumuseţii o vezi. şi te minunezi. te minunezi. te minunezi. şi devii o minune între atâtea minuni.
II
ne trezim dimineaţa devreme. pe un yacht în mijlocul mării. întrebând ce fac la ora asta vieţuitoarele ei. când vieţuitoarele pământului încă dorm visând. aventuri marine ne revin în gând. nouă, celor cu gândul la aventuri marine. dar marea ce o fi visând? când se trezeşte marea? pe marea-i vălurire rătăcind, ce pescuiesc pescarii? dar marinarii spre care ţărmuri tind? pe yacht e linişte. domniţa-n alb îşi bea cafeaua neagră. apoi ia îngheţată cu fistic. mi-aruncă lungi ocheade prin ochelari de soare. dar soarele nici nu a răsărit. sunt sigur că mă vede. deşi nu văd nimic în sufletul ei plin de desfătare. pământul e prea mic şi marea e prea mare pentru răsfăţul ei. mare albastră şi calmă. cu valuri ca-n palmă. cine nu a venit să vadă întâiul răsărit nu poate să creadă: cine şi cum şi din ce ne-a zămislit. o adiere de vânt îmi aduce aminte că trăim pe pământ. pe mări. şi-n cuvinte.
III
încă din zori am pornit să înconjurăm cetatea. cu admiraţie. ce lupte s-au dat acolo doar tunurile pot povesti. pe tunuri fac tinerii fotografii. în memoria tinerilor ucişi de tunuri? eu cred că nu. dar fiece pas făcut în cetate aduce-n prezent un trecut deja vu. iar tu, care din urmă ne vii, cu o întreagă istorie-n spate, poţi tu spune cum să rămâi viu între vii? fără luptă nu există victorie. fără eroi nu există istorie. fără femei nu există urmaşi. acum te rugăm să ne laşi. înconjurăm cetatea. cu graţie. cu admiraţie. iat-o şi pe domnişoara în costum popular. ne invită să vizităm un neştiut sanctuar. zâmbetul ei e mai scump decât taxa. noi o taxăm cu un surâs princiar. şi intrăm. pe alei ne întâmpină palmieri care-adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte.
IV
ziua se anunţă frumoasă. munţii par mai înalţi şi apa mai limpede. câţiva pescăruşi îşi fac rondul de dimineaţă. e o ceaţă de iubire în jur. totul e pur. ca într-o nouă viaţă. pornim în croazieră către grota albastră. vaporul desparte marea în două. jumătate nouă. jumătate vouă. cetăţi din alte timpuri reapar pe stânci. în timpul nostru. pe aceiaşi munţi. şi marea e tot mai albastră. o insulă. încă una. şi încă una. insule-cetăţi cu nume de sfinţi. oare sfântul le ocrotea sau zidurile atât de fierbinţi sub soarele verii? ieri – ziduri. astăzi – legi. cum eşti mai bine păzit? şi cu atâtea frumuseţi în jur mai vrei să fii la adăpost sau cucerit? pătrundem în grotă. o, cât de albastră e apa! cupola – cât de măiastră! probabil aici era o ascunzătoare de comori. dar ce comori pot fi mai de preţ decât comoara din faţa noastră? le facem loc celor ce vin. şi ieşim. din nou în larg. ce e frumos durează puţin. un steag nou flutură pe catarg. nava îşi continuă drumul pe mări. căpitanul ne face semn. ne arată, în depărtare, nu ţărmuri, ci frumuseţile următoare.
V
seara vizităm citadela. aşezată la marginea mării, nu ştii dacă marea o străjuieşte sau dacă ea străjuieşte marea. ziduri vechi şi înalte. din piatră. ca să dureze. străzi înguste şi pietruite. ca într-un labirint. lumina de argint a lunii peste ziduri şi magazine de lux luminate. turnuri de pază şi turnuri de biserici. terase luminate de făclii. câţi dintre cei vii de azi se mai gândesc la viii care-au fost? între ziduri e amintirea lor mai vie. muzeul? o trezorerie de îndeletniciri uitate. unelte. vase. arme. şi armele durează. mai mult decât cei care s-au folosit de ele. şi rochii de domniţe tinere. şi ele dăinuie. în amintirea unui trup de vis. mulţimea, iată, ia cu asalt cetatea. cucerită însă e mulţimea. de-atâtea frumuseţi e cucerită, că timpul pare-a sta în loc o clipă. destul cât să vedem cum cei de ieri pe cei de astăzi îi salută. destul ca să-nţelegem că-n viaţa noastră e şi viaţa lor. cea vie. dăruită. aşa cum noi nu pentru noi trăim, ci pentru cei ce vin în urma noastră. căci, singură, doar viaţa merge mai departe.
VI
dimineţile sunt ale mele. restul zilei îţi aparţine. şi dacă vorbim de timp, să ne-amintim. de orologiul cetăţii. vezi? turnul arată urmele vremii. dar el, care măsoară vremea, arată la fel. după sute de ani. e la fel de exact. la fel de util. ştii tu ceva mai exact decât timpul? mai neînduplecat? dimineaţa, sunt primul care se trezeşte. îmi beau cafeaua, în linişte, pe terasă. cu munţii în faţă. vegheat de luceafărul de dimineaţă şi câteva stele. care dispar în curând. cum o fi fiind viaţa în stele? cum o fi fiind o viaţă de stea? în hotelul de lux steaua albastră turiştii dorm din viaţa noastră. din viaţa lor la fel de ne-nţeleasă. şi soarele se pregăteşte să răsară. de după munţi. şi marea îşi face simţită prezenţa. cu-n vuiet de valuri izbite de stânci. ai zice că-n paradis te afli. nu pe pământ. şi primul gând te duce departe. departe în timp. când din cuvânt se iviră toate. toate aceste frumuseţi divine. şi ochiul nu se mai satură privind. şi sufletul se-ncântă. ca-ntr-o beţie sfântă. din care n-ai mai vrea să te trezeşti. dar soarele răsare. începe ziua. te las pe tine să mi-o împlineşti!
VII
iubita mea a strâns pietricele colorate şi scoici. eu am adunat valuri. peisaje. şi ţipete de pescăruşi. impresii şi gânduri. le vom duce în patrie. suveniruri. de la marea cea mare. dar cui foloseşte colecţia mea? iar cel ce-o primeşte va ştii oare s-o folosească? am făcut comparaţii, analize şi studii. de ce o ţară e mai frumoasă ca alta? de ce o ţară e mai bogată ca alta? am găsit răspunsuri. am de dat sfaturi. cui foloseşte? căci nu e patria pe care o porţi în suflet cea mai frumoasă dintre toate? cea mai bogată? şi totuşi. sunt atâtea lucruri care trebuie schimbate. sunt atâtea de clădit din nou. dar începând cu omul. pe el să-l reclădim. oare nu el sfinţeşte locul? avem nevoie de o înnoire. avem nevoie de înfrumuseţare. generală. aude cineva? chiar trebuie s-audă cineva. iar când pornim din nou la drum să fie patria din suflet chiar patria cu care ne mândrim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu