Adrian Gheorghe Itoafa: Rămân...

Poeții revin bucurându-mi privirea,
în camera sufletului meu
focul mocnește în nestinsa poveste,
privește.
Emoții dau sens, demonstrând că-s ființă,
beau apă și ochii sucumbă în lacrimi.
În freamăt se nasc dimineți posedate de scrieri
și tac fragmentând bucuria.
La unison îmi strigau toți poeții: colile toate-ți rămân, ai trup, dar te-nalți în versete!
Mă plantez în divin cu speranțe de verde .

Dar voi, cei prezenți, voi nu aveți umbre? Le spuneam!
La umbra nucului bătrân, rămânem umbre, să ne scrii, să ne citești poete!
Dar scrierile mele-s necitite?
Doresc să-mi scriu finalul,
pe piscurile lor mă înclin,
aud ecouri intubate și-n vene scurse glasuri.

Eminescu strigă:" o, rămâi", mulți scriu, puțini rămân!
Și Labiș, "buzduganul unei generații", lovește-n grai:
"Dar însuși timpul, când prin el pășim,
Ne schimbă tainic inima și mersul", tu să rămâi!
Bacovia cu glasul greu de plumb îmi spune:
"Cei vii se mișcă și ei descompuși,
Cu lutul de căldură asudat.", tu intră, ori rămâi!
Abstractul Nichita recită:
" Dacă s-ar descuraja poetul
ar cădea frunzele din copaci", tu renaște și crește!
Magda Isanos, obosită mă strigă:
" Pomii cei tineri, în dimineața de marte,
Unii lângă alții au stat să se roage", rămâi!

La nevoie mă voi adăposti în cărțile voastre
și-n gândurile toate rămân,
un semn umil așezat între pagini.
Rămân!