Cu-o privire aiurită,
O floare de pripas zâmbea
Cu-n zâmbet trist, dar nu plângea,
Cu-n zâmbet trist de cer albastru,
Un cer cam tulbure, sihastru!
Se-adăpostea și ea prin lan
Ca puiul cel de ciocârlan
Și lacrima și-o ascundea
În timp ce petale-și pierdea...
Zburând prin aer, fluturaș,
Pământul săruta gingaș,
Căzând petală cu petală,
Cuprinsă brusc de-a morții boală...
Până pământul atingea
Prin lanul copt se îneca,
Ea, pată roșie de sânge
Ce nu putea deloc a plânge...
Din toată floarea de pripas
Un lujer stingher a rămas,
Suflet al florii azi pe moarte
Care în zbor s-a dus departe...
A rătăcit cât a trăit
Cu-n zâmbet în dor împletit,
Pe-un câmp ce nu era al ei,
C-o soartă scrisă chiar de zei.
Murea străină, cu-n sărut
Prin lanul auriu pierdut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu